Tanti Lenuţa nu răspunde la întrebări lungi

Pe tanti Lenuţa v-am prezentat-o. E vânzătoarea de la ABC-ul din colţ, într-un oraş ponosit din Ardeal, care mi-a vândut 5 foi de hârtie de filtru pentru cafea, la o mie de lei vechi bucata, şi mi-a dat un bon fiscal pentru “cribite” după ce mă drăcuise gospodăreşte în gând şi o trecuseră toate apele încercând să afle cum funcţionează bazaconia aia de casă de marcat.

O tanti Lenuţa trăieşte în fiecare dintre noi. Oţărâţi pe administratorii cu mână largă ai banilor statului, slalomăm printre texte de lege alcătuite din cuvinte preţioase, printre taxe, impozite şi plăţi de tot felul, ca să rămânem cu bani mai mulţi în bilanţul personal.

 

“Optimizare fiscală la nivel individual”, spunem noi.

“Evaziune fiscală”, spun, la unison, legea şi fiscul.

“Mama lor de evazionişti!”, spune Emil Boc.

“Vom face, vom drrhege, vom lua măsurrhi, vom errhadica”, spune Sebastian Vlădescu, imitându-l, cu destul talent, pe Mirrhcea Geoană.

“Când oi fi dat eu ultima dată bon la careva?”, se întreabă în gând adevărata tanti Lenuţa.

“Un ibric = 57 de lei, un polonic = 26 de lei, o tigaie = 156 de lei, o furculiţă = 11 lei, la toate se adaugă TVA”, spune Direcţia Apelor Someş-Tisa într-o foaie de achiziţii de produse de strictă necesitate pentru sinistraţi, cumpărate de la nişte întreprinzători norocoşi în viaţă.

 

Cu entuziasmul devenit legendar, Emil Boc a anunţat zilele trecute că guvernul analizează o măsură de încurajare a colectării banilor la buget care constă în aceea că oamenii care strâng bonuri fiscale de la magazine ar putea căpăta înapoi o parte din bani. Ca orice idee creaţă a actualului guvern, povestea nu doar că nu ajută la nimic, ci, mai mult, ar putea încurca. întâi de toate, măsura este ineficientă pentru că nu va fi luată niciodată, la ritmul în care se mişcă birocraţia guvernamentală. Apoi, toată numărătoarea bonurilor primite de la populaţie va angrena un mecanism birocratic care presupune efort uman, salarii pentru numărători, maşină de serviciu, benzină pentru maşină, stimulente pentru a număra corect şi toată pleiada de cheltuieli pe care le presupune o armată suplimentară de funcţionari. Nu în ultimul rând, propunerea dlui Boc este departe de a fi cea mai eficientă metodă de combatere a evaziunii fiscale la nivel de butic.

 

 Dacă, într-adevăr, i s-a pus pata pe populaţia semnificativă a tantilor Lenuţa, mult mai simplu ar fi fost dacă orice angajat al fiscului ar fi mers să cumpere 5 foi de hârtie de filtru de la magazinul din colţ, ar fi cerut bon fiscal pentru ele şi ar fi constatat cât de străină pare casa de marcat vânzătoarei. Mai mult, dl Boc însuşi putea să-şi exerseze vigilenţa civico-fiscală tocmai la bufetul din clădirea guvernului, unde aflăm din presă că “nu se prea eliberează bon fiscal”, iar tonomaţii de la iRealitatea au chiar filmat grozăvia. Măi, să fie!, taman sub nasul Premierului...

 

Mi se pare cinic şi fabulos că tema serioasă a conformării voluntare a cetăţenilor la rigorile fiscale a ajuns să nu mai merite altceva decât să fie citită în cheie băşcălioasă sau în contextul unei scene de teatru absurd pe care o jucăm cu toţii, la fel de ipocrit. Să fim serioşi: de ce aş plăti eu TVA-ul, câtă vreme banii bugetului de stat se scurg pe trasee financiare oculte înspre buzunare care nu-mi aparţin? De ce oamenii fiscului şi-ar face treaba, din moment ce grosul veniturilor lor lunare nu provin din fluturaşul de salarii, ci din buzunarele unde se termină traseele financiare oculte pomenite adineauri?

 

Dar Emil Boc şi Sebastian Vlădescu, ei de ce şi-ar pune capul pe tăietor în faţa poporului, când ştiu prea bine că voturile se obţin prin PR instituţional (a se citi gargară politicianistă), iar în cazul PDL 2012, probabil că nici măcar aşa? Tanti Lenuţa, oare, ar avea vreun motiv pentru care să elibereze bonuri fiscale, câtă vreme nimeni niciodată nu i-a cerut altceva decât să afişeze pe uşa magazinului fraza aia tocită care spune că “fiecare cumpărător este obligat să solicite bon fiscal şi să-l păstreze până la ieşirea din magazin”? Dar întreprinzătorii cei norocoşi, de ce ar avea vreo pornire anti-economică să scadă preţul tigăii sinistratului, din moment ce oricând se găseşte câte o direcţie departamentală bucuroasă să-l plătească aşa umflat cum este?

 

 Oare, nu cumva o parte din întrebările retorice de mai sus au chiar şi răspunsuri, iar aceste răspunsuri nu sunt legate de pensiile minuscule ale bunicilor noştri?