Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul Însemnări la un sondaj de opinie (II)

Mai multe memorii ale trecutului. Maurice Halbwachs în cărţile sale scrie că memoria colectivă nu conservă trecutul ca atare, ci îl reconstruieşte pe baza unor cadre predefinite. Şi aşa este, căci memoria nu este o istorie a faptelor trecute. Memoria socială este o facultate care se foloseşte de materia primă a prezentului, suportă presiunile şi nevoile prezentului.

(Urmare din ediţia de ieri)

Mai multe memorii ale trecutului. Maurice Halbwachs în cărţile sale scrie că memoria colectivă nu conservă trecutul ca atare, ci îl reconstruieşte pe baza unor cadre predefinite. Şi aşa este, căci memoria nu este o istorie a faptelor trecute. Memoria socială este o facultate care se foloseşte de materia primă a prezentului, suportă presiunile şi nevoile prezentului.

 

Nu vom avea o singură memorie a comunismului, nici chiar în aceeaşi societate, ci mai multe memorii ale vieţii din perioada comunistă. Dacă ne referim la comunismul românesc, atunci putem observa chiar o adevărată competiţie în mai multe forme de promovare a unei imagini a perioadei comuniste. în primul rând, există o memorie şi o memorialistică a gulagului românesc, a crimelor şi puşcăriilor comuniste.

 

Memorialul de la Sighet este, în acest sens, cel mai bun exemplu de memorie instituţionalizată. Un mesaj dur şi un tablou sinistru sunt discursurile legitime ale victimelor comunismului, mai ales din perioada primelor două decenii ale construcţiei sociale şi politice. Discursul este puternic ideologizat, a fost legat şi de un anticomunism politic, antifesenist sau antinomenclaturist, şi are uneori puseuri mai ales în campanii electorale.

 

Există şi o memorie a excluşilor, a celor care au pierdut competiţia după 1989. Dispariţia economiei socialiste şi a unor mari aglomerări industriale a creat în ultimele decenii o populaţie săracă, obligată să se reorienteze profesional, să suporte o drastică scădere a nivelului de trai şi să se confrunte cu lipsa unui viitor previzibil. Muncitorimea din fabrici şi chiar muncitorii agricoli din IAS-uri se confruntă cu o pierdere de identitate.

 

Pentru aceştia, la întrebările legate de modul în care trăiau înainte de 1989 în comparaţie cu perioada de acum răspunsul se poate baza chiar pe referinţe concrete. Comparaţia dintre perioade poate crea în cazul acestor oameni, afectaţi de polarizare socială, o nostalgie reală ca formă de respingere a unui prezent în care nu îşi găsesc locul.

 

în fine, există şi o memorie literară, usor estetizată de o tânără generaţie de scriitori şi de o creaţie publicitară care face apel la memoria unor branduri comerciale sau practici de consum. Există o nouă generaţie de scriitori care parodiază sau reconstituie prin romane sau filme situaţii din perioada comunistă, fără a caricaturiza excesiv, fără a respinge ideologic ceea ce a fost, la un moment dat, România comunistă. A devenit o modă şi o formulă a culturii vizuale exploatarea unor mituri ale comunismului românesc şi cred că va trece, aşa cum trec, în fond, toate modelele.

Problema care apare aici este cea a inexistenţei unui spaţiu public unde să se confrunte aceste forme ale discursului despre trecut, unde să se lupte sau chiar să se reconcilieze. Nu avem destulă toleranţă pentru a accepta varianta celuilalt, pentru a o înţelege ca legitimă şi a o confrunta cu a noastră, fără a încerca s-o anulăm cu desăvârşire.

 

Este o nevoie să scăpăm de încrâncenare şi de un angajament prea ideologizat sau prea emoţionalizat faţă de comunism pentru ca societatea să poată face o gestiune normală a trecutului. Societatea civilă a fost absorbită de tentaţiile politicului, iar marile trusturi de presă nu sunt interesate prea tare de o gestiune corectă a trecutului prin dezbateri deschise. Competiţia economică şi politică absoarbe aproape toate energiile şi resursele mediatice, spaţiul public românesc fiind destul de firav.

 

Cifrele din sondaje ca rezultat al confruntării şi deresponsabilizării.

Cred că, de multe ori, declaraţia de evaluare a trecutului este şi un fel de polemică fără de prezent şi conducătorii de acum. Când operatorul de interviu îi întreabă pe oameni despre trecut, atunci ei răspund şi cu gândul la modul în care va fi judecată declaraţia lor.

 

Cred că astăzi românii care sunt apropiaţi partidelor de opoziţie simt nevoia să exagereze nostalgia trecutului pentru a sublinia că actuala guvernare reprezintă un regres sau chiar un dezastru faţă de trecut. Oamenii ştiu că sondajele de opinie se publică şi poate că unii gândesc strategic: vrem să arătăm că sunt mai slabi cei de acum chiar decât perioada cea mai neagră din istoria noastră.

 

Mai putem observa un lucru, în toate încercările de evaluare a comunismului românesc: poporul a fost mereu o victimă inocentă. Nu a fost participant activ la marile lui drame. Nici chiar pe marii torţionari nu am reuşit să ni-i asumăm. Mereu am fugit de această răspundere, în timp ce un demers de istorie populistă l-a transformat pe Ceauşescu în turc sau ţigan, în acelaşi timp ungurii sau evreii au fost consideraţi ţapii ispăşitori pentru aducerea comunismului la noi.

 

Dincolo de unele dovezi ale participării minoritarilor peste cota lor din populaţie la perioada ilegalistă a PCR, totuşi, cele patru milioane de membri de partid sau sutele de mii de informatori ai Securităţii nu înseamnă nimic? Deci ne aflăm într-o situaţie de deresponsabilizare individuală sau colectivă care permite individului un joc mult mai lejer cu trecutul. De aici până la fenomene de amnezie socială sau reevaluarea pozitivă a unui trecut considerat ca fiind nesatisfăcător nu mai este decât un pas.

Reamenajarea trecutului.

 

Comunismul încă nu a fost obiectul unor reamenajări de către cei care se ocupă de memoria socială oficială, dar acest lucru se va întâmpla în viitor. Deocamdată a trecut prea puţin timp şi istoricii au fost timoraţi, s-au mulţumit să respingă această perioadă fără să caute explicaţii legate de structură socială, statistici economice şi sociale, mod de organizare socială. Istoria şi memoria nu merg mână în mână, aşa cum ar dori istoricii oficiali.

 

 Memoria este vie şi acţionează în timp real, trebuie să furnizeze argumente pentru anumite acţiuni ale individului, mai ales în scopul furnizării unei imagini de sine pozitivă. Apare aici şi o dificultate pentru sociologi atunci când interoghează memoria subiecţilor.

 

Se întâlnesc de multe ori cu fragmente de memorie colectivă oficială pe care nu au cum să le interpreteze decât ca şi elemente de memorie individuală, şi nu de istorie reflectată. Reamenajarea trecutului este afectată şi de lipsa lui de delimitare. Ştim că 1989 este o graniţă dar nu ştim pentru ce, ce delimitează ea? Brucan a vorbit despre încă douăzeci de ani de comunism, acum spunem că s-ar putea să fie chiar mai mulţi.

Nostalgia, un teritoriu de întâlnire?

 

Apare şi o degringoladă politică legată de mobilizarea excluşilor, a electoratului dependent care se plimbă mereu spre cei care deţin puterea. în 2005, Traian Băsescu a preluat acest electorat de la Iliescu, iar acum acest electorat se întoarce înapoi după ce Traian Băsescu le taie pensiile şi pare clar că partidul său va pierde următoarele alegeri. Astăzi, acestui electorat nu îi este dor de Ceauşescu, cum scria jurnalistul Mihai Cristian Chiş, ci îi este, mai degrabă, dor de viaţă.

 

Până la urmă, nostalgia după trecutul comunist a devenit un loc social, un teritoriu al memoriei colective, unde se întâlnesc toate generaţiile. Poate singurul loc unde românii se mai pot simţi solidari. Deshumarea însă nu cred că va revigora nici un fel de extremist, deşi presa din ultimele zile vorbea despre pericolul renaşterii Partidului Comunist Român. Cred că este, mai degrabă, sfârşitul de care povestea avea nevoie.

 

Dacă se va confirma că acolo sunt îngropaţi Ceauşeştii, atunci cred că va muri această utopie. Stânga românească veritabilă va trebui să se nască din altă sursă. Ar fi poate mai normal să se nască din condiţiile unui capitalist nemilos, falimentar şi neproductiv, cum este cel de azi.

 

Din confruntarea cu o dreaptă simulantă şi dintr-o asumare a programului de către nişte intelectuali cu vocaţia responsabilităţii misiunii lor. Sau, cine ştie, poate anticomunismul sforăitor şi spectacular, boala capitalismului senil, cum îl etichetează prietenul meu Claude Karnoouh, ar putea produce mobilizări în mediile universitare şi în rândul tineretului, măcar pe principiul că adevărul trebuie spus şi o gândire critică este necesară societăţii noastre ca aerul.