Drumul spre faliment, pavat cu “bune” intenţii

Zilele trecute, un cunoscut macroeconomist american, Kenneth Rogoff, a atras atenţia asupra faptului că România ar putea intra în următorii ani în faliment. De altfel, economistul american a realizat împreună cu C. Reinhart, în lucrarea “This Time Is Different” (2009), o trecere în revistă a crizelor finanţelor publice de pe mapamond pe parcursul ultimelor secole.

Lucrarea relevă probabilitatea ridicată ca o criză economică (generată de sistemul financiar privat) să determine declanşarea unei crize a finanţelor publice, care să rezulte în falimente ale statelor sau în restructurări ale datoriei publice.
De asemenea, studiul evidenţiază şi cazurile unor falimente de statecare aveau încheiate acorduri cu instituţii financiare internaţionale.

Afirmaţia nu ar trebui să ne surprindă, fiind susţinută de situaţia critică a finanţelor publice. În prezent, România se situează printre cele mai riscante state din lume, luând în considerare prima de risc (CDS). Din nefericire, nu sunt semnale de ieşire din această stare, dimpotrivă, este ridicată posibilitatea ca situaţia să se înrăutăţească în perioada următoare.

Se cunoaşte foarte bine cum s-a ajuns în această situaţie. Analizând evoluţia economiei interne şi deciziile de politică economică pe plan intern pe durata ultimilor ani, putem evidenţia o serie de “bune” intenţii care, evident, au contribuit la starea actuală a economiei şi a finanţelor publice.

În primul rând, autorităţile responsabile cu implementarea politicilor macroeconomice au recunoscut criza foarte târziu. Admiţând târziu instaurarea contracţiei pe plan intern, criza nu a putut fi tratată la timp, degenerând într-o maladie cancerigenă care se îndreaptă cu paşi repezi spre faza finală. Din nefericire, criza s-a suprapus cu anii electorali 2008 şi 2009, care au generat “bunele intenţii” de majorare a pensiilor şi salariilor (la finele lui 2008, când economia se afla deja în contracţie) şi de întârziere a reformelor (în 2009). A urmat o nouă “bună intenţie”, acordul cu instituţiile financiare internaţionale, menit să contribuie în primul rând la restabilirea încrederii în economia internă, prin import de credibilitate. Numai că finanţarea externă a fost condiţionată de anumite reforme structurale (sistemul de pensii, sectorul bugetar). Mai mult, spiritul acordului nu a fost înţeles. Autorităţile bugetare au preferat somnul dulce pe seama finanţării externe, crezând că pot beneficia la nesfârşit de clemenţa instituţiilor financiare internaţionale, mizând pe o relansare ulterioară a economiei, sortită să contribuie la atenuarea dezechilibrelor provocate de criză, dar şi de neglijenţa/comportamentul neadecvat a/al politicii bugetare.

Evident că lucrurile nu aveau cum să funcţioneze la infinit în acest mod pentru că dezechilibrul bugetar se agrava. Povara sistemului de pensii creştea, în timp ce numărul salariaţilor se diminua (deci al contribuţiilor la sistem). Astfel, s-a ajuns la punctul terminus al somnolenţei, autorităţile bugetare fiind obligate de instituţiile internaţionale să implementeze măsuri de consolidare bugetară. Din nou, “bune intenţii”. Măsuri prociclice, întârziate, într-o economie sufocată de criză. Mai mult, măsuri care nu garantează succesul procesului de consolidare bugetară. Când vom ieşi din criza economică? Din nefericire, nu se întrezăreşte acest moment. Poate este nevoie de un şoc (de ce nu “faliment”?) care să determine o ajustare bruscă a economiei! Un şoc care să contribuie la renaştere şi relansare mai echilibrate, care să determine deblocarea resurselor din unele sectoare (ex. imobiliar) şi reorientarea către factori care contribuie la evoluţii sustenabile pe termen lung (ex. resursa umană). Adevărata ieşire din criză se poate realiza printr-o atenţie cuvenită acordată principalilor factori care determină potenţialul unei economii: capitalul, forţa de muncă şi factorul total de productivitate.

Poate este nevoie mai mult ca oricând de o politică de atragere de investiţii pe termen lung, care să exploateze avantajele comparative şi competitive ale economiei interne. România ar putea deveni o punte între Occident şi Asia. De asemenea, este necesară încurajarea muncii. Reducerea taxării ei şi flexibilizarea pieţei forţei de muncă pot contribui la crearea de joburi, la creşterea ratei de participare pe piaţa forţei de muncă şi, implicit, la evoluţii favorabile (ulterioare) pentru consumul privat şi bugetul asigurărilor sociale. Poate este necesară o monitorizare mai atentă a indicatorilor macroeconomici internaţionali (dată fiind dependenţa economiei de mecanismulexporturi/investiţii) din partea autorităţilor responsabile cu implementarea politicilor macroeconomice, proces foarte important, pentru anticiparea direcţiei fluxurilor comerciale şi financiare internaţionale.

Andrei RĂDULESCU, analist Target Capital