DISTRIBUIE
Datoria publică este mai ridicată decât oricând în istoria statelor moderne. Multe state, începând cu SUA, se finanţează masiv din împrumuturi care se transferă de la an la an viitorului.
În plus, serviciile care altădată erau în seama statelor, precum transportul public, educaţia, sănătatea, cercetarea ştiinţifică, nu mai sunt finanţabile exclusiv din bugetele statelor, resurse suplimentare, de alte provenienţe, fiind necondiţionat indispensabile. Criza începută în 2008 a pus statele în faţa nevoii unei noi şi ample intervenţii pentru a recapitaliza băncile şi a le menţine în activitatea investiţională, încât să se evite transformarea crizei într-un crash economic. Din aceste trei cauze - îndatorarea publică de până la criză a statelor, schimbarea costurilor unor politici publice, nevoia de intervenţie corectoare în timpul crizei -, datoria publică a statelor a crescut recent şi creşte în continuare, până la un nivel ce pune o problemă dificilă: nu cumva viitorul imediat şi viitorul lung, în fapt noile generaţii, devin împovărate de măsurile guvernelor de astăzi peste un nivel acceptabil?
Deocamdată, problema abia începe să fie conştientizată pe scară semnificativă. Mulţi cetăţeni consideră că problema priveşte statele şi îi atinge prea puţin pe ei înşişi. Abia criza din Grecia a început să alarmeze oamenii din diferite ţări cu privire la ceea ce s-ar putea petrece dacă datoria publică nu este tematizată. Iar analizele specializate au debutat şi au luat avânt. Cea mai bună lucrare produsă în ultimi ani, volumul lui Kai A. Konrad, “Holgen Zschäpitz, Schulden ohne Sühne. Warum der Absturz der Staatsfinanzen uns alle trifft” (C.H. Beck, München, 2010), îşi propune, în mod oportun, “să evidenţieze raţiunile din fundal şi corelaţiile datoriilor publice, să facă inteligibile cifrele şi să arunce lumină asupra forţelor motoare ale dezvoltărilor istorice şi actuale şi să analizeze consecinţele măsurilor de natura politicii financiare din strategia de salvare actuală”, considerând că săptămânile în curs sunt “hotărâtoare pentru destinul Europei”. Autorii pleacă de la asumpţia că “datoriile statelor şi urmările lor amare nu sunt vreun destin de neocolit. Politica are multe opţiuni - noi credem că unele sunt mai bune decât altele şi reprezintă ieşiri din mizerie” (p.10). Cei doi autori compun tabloul şi mecanismele îndatorării publice a statelor europene într-o tentativă de a face inteligibil ceea ce se întâmplă şi de a pune în relief riscurile pe care le înfruntă Uniunea Europeană.
Germania, care are un buget mai solid şi o situaţie financiară mai stabilă decât alte ţări, are acum o datorie publică de 22.500 de euro per cetăţean, care se măreşte zilnic cu cinci euro. Pe glob, ar trebui ca nouă luni dintr-un an întreaga populaţie a lumii să lucreze doar pentru a plăti datoria publică a statelor. Toate statele Uniunii Europene au cheltuieli mai mari decât veniturile, Grecia (2010) fiind doar semnalul a ceea ce s-ar putea întâmpla pe sacră mai mare. Japonia, dintre ţările lumii, cu peste 210 procente din PIB datoria publică, conduce în clasamentul statelor îndatorate (cu 11.000 miliarde de dolari).
De ce s-au făcut astfel de îndatorări? Raţiunile pozitive au fost de felul: plasarea costurilor pentru investiţii în seama persoanelor care beneficiază de aceste investiţii; împărţirea dificultăţilor marilor şocuri economice (războaie, catastrofe naturale etc.) pe umerii mai multor generaţii (după principiul lui Lorenz von Stein: “un stat fără datorie publică sau face prea puţin pentru viitorul său, sau cere prea mult prezentului”); sau crearea unui mecanism flexibil de punere în mişcare a economiei (după principiul lui Richard Musgrave: “pay-as-you-use”). John Maynard Keynes a arătat, în “Teoria generală a ocupării, dobândirii şi băncilor”, că economia de piaţă intrată în criză nu-şi poate reveni singură, încât statul trebuie să intervină cu credite favorabile întreprinzătorilor, pentru ca cererea să fie echilibrată cu potenţialul de producţie. Din punct de vedere strict economic, nu ar trebui să se producă datorii publice ale statelor; raţiunea profundă a existenţei datoriei publice este politică.
Cum se ajunge la îndatorarea publică din raţiuni politice? Realizarea obiectivelor politicii de partid, care sunt cel mult pe termen mediu, depinde de conjunctură, încât Ministerul de Finanţe se preocupă de consolidarea bugetară. Dacă conjunctura este bună, acesta poate opera şi cu un buget echilibrat. Dacă conjunctura este proastă, ministerul nu poate asigura realizarea obiectivelor amintite fără a angaja îndatorarea publică a statului respectiv (p.92). Campaniile electorale ciclice suplimentează motivele ca Ministerul de Finanţe să recurgă la îndatorarea publică a statului. În plus, în ani electorali se produc de obicei scăderi de impozite. În acest fel, la dispoziţia guvernului se constituie resurse mai puţine, care se folosesc oricum în beneficiul direct al unor categorii sociale vizate, cu preţul măririi datoriei publice a statului.
Deocamdată, problema abia începe să fie conştientizată pe scară semnificativă. Mulţi cetăţeni consideră că problema priveşte statele şi îi atinge prea puţin pe ei înşişi. Abia criza din Grecia a început să alarmeze oamenii din diferite ţări cu privire la ceea ce s-ar putea petrece dacă datoria publică nu este tematizată. Iar analizele specializate au debutat şi au luat avânt. Cea mai bună lucrare produsă în ultimi ani, volumul lui Kai A. Konrad, “Holgen Zschäpitz, Schulden ohne Sühne. Warum der Absturz der Staatsfinanzen uns alle trifft” (C.H. Beck, München, 2010), îşi propune, în mod oportun, “să evidenţieze raţiunile din fundal şi corelaţiile datoriilor publice, să facă inteligibile cifrele şi să arunce lumină asupra forţelor motoare ale dezvoltărilor istorice şi actuale şi să analizeze consecinţele măsurilor de natura politicii financiare din strategia de salvare actuală”, considerând că săptămânile în curs sunt “hotărâtoare pentru destinul Europei”. Autorii pleacă de la asumpţia că “datoriile statelor şi urmările lor amare nu sunt vreun destin de neocolit. Politica are multe opţiuni - noi credem că unele sunt mai bune decât altele şi reprezintă ieşiri din mizerie” (p.10). Cei doi autori compun tabloul şi mecanismele îndatorării publice a statelor europene într-o tentativă de a face inteligibil ceea ce se întâmplă şi de a pune în relief riscurile pe care le înfruntă Uniunea Europeană.
Germania, care are un buget mai solid şi o situaţie financiară mai stabilă decât alte ţări, are acum o datorie publică de 22.500 de euro per cetăţean, care se măreşte zilnic cu cinci euro. Pe glob, ar trebui ca nouă luni dintr-un an întreaga populaţie a lumii să lucreze doar pentru a plăti datoria publică a statelor. Toate statele Uniunii Europene au cheltuieli mai mari decât veniturile, Grecia (2010) fiind doar semnalul a ceea ce s-ar putea întâmpla pe sacră mai mare. Japonia, dintre ţările lumii, cu peste 210 procente din PIB datoria publică, conduce în clasamentul statelor îndatorate (cu 11.000 miliarde de dolari).
De ce s-au făcut astfel de îndatorări? Raţiunile pozitive au fost de felul: plasarea costurilor pentru investiţii în seama persoanelor care beneficiază de aceste investiţii; împărţirea dificultăţilor marilor şocuri economice (războaie, catastrofe naturale etc.) pe umerii mai multor generaţii (după principiul lui Lorenz von Stein: “un stat fără datorie publică sau face prea puţin pentru viitorul său, sau cere prea mult prezentului”); sau crearea unui mecanism flexibil de punere în mişcare a economiei (după principiul lui Richard Musgrave: “pay-as-you-use”). John Maynard Keynes a arătat, în “Teoria generală a ocupării, dobândirii şi băncilor”, că economia de piaţă intrată în criză nu-şi poate reveni singură, încât statul trebuie să intervină cu credite favorabile întreprinzătorilor, pentru ca cererea să fie echilibrată cu potenţialul de producţie. Din punct de vedere strict economic, nu ar trebui să se producă datorii publice ale statelor; raţiunea profundă a existenţei datoriei publice este politică.
Cum se ajunge la îndatorarea publică din raţiuni politice? Realizarea obiectivelor politicii de partid, care sunt cel mult pe termen mediu, depinde de conjunctură, încât Ministerul de Finanţe se preocupă de consolidarea bugetară. Dacă conjunctura este bună, acesta poate opera şi cu un buget echilibrat. Dacă conjunctura este proastă, ministerul nu poate asigura realizarea obiectivelor amintite fără a angaja îndatorarea publică a statului respectiv (p.92). Campaniile electorale ciclice suplimentează motivele ca Ministerul de Finanţe să recurgă la îndatorarea publică a statului. În plus, în ani electorali se produc de obicei scăderi de impozite. În acest fel, la dispoziţia guvernului se constituie resurse mai puţine, care se folosesc oricum în beneficiul direct al unor categorii sociale vizate, cu preţul măririi datoriei publice a statului.
DISTRIBUIE
Comenteaza
