EDITORIAL: Doctrina politică a lui Dante (II)

Dante opinează că “genul uman cunoaşte condiţia sa cea mai bună când el este în cea mai mare măsură liber” (p.127).

Pe de altă parte, libertatea este socotită cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor, aşa cum s-a scris deja în Paradis, partea foarte cunoscută a Divinei Comedii, libertatea fiind înţeleasă, plecând de la “Metafizica” lui Aristotel, ca existenţa pentru sine. “Genul uman - scrie Dante - există pentru el însuşi şi nu prin altul numai sub guvernarea Monarhului”. Doar atunci, în fapt, se redresează constituţiile deviate - democraţii, oligarhii şi tiranii - care forţează genul uman la sclavie, aşa cum se observă cu claritate, examinându-le pe toate, şi pot exercita guvernarea politică regii, aristocraţii, care se numesc optimates, şi partizanii libertăţii poporului. Raţiunea este că monarhul fiind animat de o imensă iubire pentru oameni, aşa cum am spus, el vrea ca toţi oamenii să devină buni. Ceea ce este imposibil acolo unde “instituţiile politice sunt deviate” (p. 130-131). A treia valoare este “fericirea (existens optime)”. Dante argumentează, pe urmele “Politicii” lui Aristotel, în perspectiva identităţii dintre “omul onest” şi “cetăţean”, după ce admite, împreună cu Stagiritul, că în “constituţiile deviate” “omul onest” este un “rău cetăţean”, şi, mai ales, după ce vede în “libertate sursa fericirii”. Or, abia în monarhie, în care “cetăţenii, în fapt, nu sunt în serviciul consulilor, nici poporul în cel al regelui, ci, invers, consulii sunt în serviciul cetăţenilor, iar regele în serviciul poporului” - genul uman cunoaşte “situaţia sa cea mai fericită”, încât “monarhia este necesară bunăstării lumii” se scrie în De Monarchia (p.131).

Cine este cel mai bine poziţionat să-i guverneze pe ceilalţi? se întreabă Dante. Reunind consideraţii din “Etica Nicomahică” (“discursurile sunt mai puţin credibile decât operele ) şi Vechiul Testament (“tu vorbeşti în van, deoarece tu eşti diferit de ceea ce vorbeşti”) îi spune Dumnezeu lui David), autorul “De Monarchia” deduce că monarhul este în mai mare măsură capabil să se “ordoneze” pe sine, care este precondiţie a “ordonării” altora, şi, ca urmare, acesta este cel mai bine dispus să guverneze, căci este “singurul dintre toţi, care poate poseda, în cel mai înalt grad, judecată şi justiţie” (p. 135).
Este mai bine ca ceva să fie făcut de unul sau de mai mulţi? Aceasta este întrebarea următoare pusă de Dante. Argumentarea sa în favoarea tezei după care “este mai bine ca genul uman să fie guvernat de unul decât de mai mulţi” (p. 139) stă în observaţia că dacă unul poate face ceea ce fac mai mulţi, este “inutil să facă mai mulţi ceea ce poate face unul”. În plus, un lucru făcut de unul este totdeauna “mai bun” decât lucrul făcut de mai mulţi.

Dante a argumentat concludent în favoarea “unităţii” genului uman şi a făcut epocă prin aceasta. În “De Monarchia”, el identifică “unitatea” cu “binele”, care constă în “concordia (concordia) ”, adică în “mişcarea uniformă a mai multor voinţe” (p. 142). Orice “concordie” depinde de “unitate”, “căci, aşa cum un om este într-o stare de excelenţă atunci când sufletul şi corpul său se află într-o anumită concordie, o familie, o cetate sau un regat, ca şi genul uman în totalitatea sa, sunt la fel. Deci genul uman, în starea sa excelentă, depinde de unitatea care există în voinţe. Dar aceasta nu poate exista fără să existe o voinţă, una, stăpânitoare şi regulatoare a tuturor celorlalte, în sensul unului ... Iar această voinţă nu poate fi una dacă nu există un singur prinţ pentru toţi, a cărui voinţă poate să fie stăpânitoare şi regulatoare a tuturor altora” (p. 144-145). Dante întăreşte acest argument cu invocarea formulei creştine “a trăi uniţi în frăţietate”.

3. După argumentarea necesităţii (indispensabilităţii) “monarhiei temporale” pentru bunăstarea genului uman. Dante formulează răspunsul la a doua întrebare: dacă poporul roman şi-a arogat dreptul de a exercita rolul monarhului? Acest răspuns este pozitiv: “afirm, deci, în legătură cu întrebarea noastră, că poporul roman şi-a arogat de drept, şi nu prin uzurpare, oficiul monarhiei, pe care-l numim imperiu, asupra tuturor muritorilor” (p. 157). Argumentarea procedează plecând de la estetica aristotelică, care situează opera de artă la trei niveluri: spiritul artistului, mijlocul la care acesta recurge şi materia căreia îi imprimă o formă şi asumând că ceea ce este bun în materia, prin ea însăşi inferioară, se datorează lui Dumnezeu, ca putere superioară. Dreptul, aşadar, pe care Dumnezeu îl vrea în societatea umană şi care distinge de la început “lucrurile publice (rei publice)” este de luat în considerare atunci când se examinează societatea umană. Se poate spune că “scopul oricărei societăţi umane este binele comun al membrilor săi, iar, în mod necesar, scopul oricărui drept este binele comun” (p. 169).

(Va urma)