DISTRIBUIE
Ce este de făcut pentru integrarea romilor? Discuţia asupra romilor în Europa s-a ascuţit în ultimele luni datorită opticilor unilaterale care se practică.
Dacă luăm în seamă principiile construcţiei europene, atunci va trebui ca două principii să fie asumate mereu împreună: deplina libertate de circulaţie în ţările europene conform reglementărilor sistemului Schengen şi obligaţia fiecărui stat de a integra propriii cetăţeni conform demnităţii persoanei umane. Din nefericire, unii dintre noii membri ai Uniunii Europene (mă refer la România actuală) folosesc primul principiu, iar celelalte ţări pe al doilea, în vreme ce problema este de a cupla aplicarea celor două principii. Pentru o ţară ca România, prima problemă ar trebui să fie integrarea romilor proprii în condiţii demne de viaţă.
Ce este de făcut acum pentru această integrare? Pot să vă mărturisesc că, în 1997-2001, în calitate de ministru al Educaţiei Naţionale a României (Embassy of Finland, International Expert Symposium on Roma Questions, Cluj-Napoca, 2000) am introdus discriminarea pozitivă a romilor în învăţământ, alocând locuri aparte în licee şi facultăţi şi iniţiind şcolarizarea pe scară cuprinzătoare a romilor (pp. 14-16). Asumpţia mea a fost şi este aceea că nu-i poţi integra pe romi fără a-i sprijini să-şi creeze o elită civică şi politică reprezentativă, iar acest sprijin este, în primul rând, educaţia. Orice intervenţie – developmentală, economică, financiară, socială sau de altă natură – este utilă, dar, după părerea mea, educaţia rămâne prioritară.
Această asumpţie este şi astăzi confirmată. Am în vedere aici doar inspiratul studiu al lui Michéle Lamont şi Mario Luis Small (Michéle Lamont, Mario Luis Small, How Culture Matters: Enriching an Understanding of Poverty, 2008), care au arătat că “we need heterogenous views about how culture and poverty are causally related: cultural practices may shape responses to poverty, cultural repertoires may be limited by poverty, cultural frames may be expanded by neighbourhood poverty, cultural narratives may change irrespective of poverty, and so on. Whether cultural change leads to structural change is a counterproductive question. Much more useful is to ask when, where, and how cultural change leads to structural change. It is imperative that the terms of the debate be changed to make room for conceptions of culture that go beyond thin accounts of preferences” (p. 91). Va trebui asumat - încă o dată: fără a ignora câtuşi de puţin importanţa măsurilor de natură materială, care rămâne crucială în acest moment - că o acţiune culturală în favoarea romilor şi avându-i ca subiecte pe romii înşişi este indispensabilă. Am în vedere o acţiune în patru paşi: autoidentificarea populaţiei rome; organizarea acestei populaţii la nivel local, regional şi al fiecărei ţări; folosirea de către romi a oportunităţilor educaţionale şi integrarea în economiile respective; încurajarea evoluţiei lor spre autoorganizare civică şi politică. Romii au - cel puţin în România, Bulgaria, Ungaria, Macedonia - o astfel de pondere, încât soluţiile tradiţionale bazate pe destructurarea acestei populaţii devin contraproductive. Doar structurarea romilor în condiţiile reprezentării economice, civice, politice mai poate fi soluţia.
Concluzia mea contravine evident unor cercetări recente, care susţin că romii nu vor putea să se prezinte ca întreg şi, ca urmare, nu vor forma o comunitate etnică în accepţiunea consacrată (vezi Brian A. Belton, Questioning Gypsy Identity: Ethnic Narratives in Britain and America, AltaMira Press, Walnut Creek, 2005, p. 93). Aceste cercetări îşi iau argumentele din împrejurarea că societatea modernă tinde să pulverizeze comunităţile şi să marginalizeze oamenii. Romii ar fi mai expuşi marginalizării din cauza adeziunii lor la o economie paralelă. Eu cred că aceste argumente au de partea lor istoria, dar nu sunt decisive. În fapt, în multe ţări ale Europei romii au fost integraţi, chiar dacă afirmarea identităţii lor pe plan cultural durează. Astfel de reuşite ar trebui luate în serios, în locul tendinţei actuale de a închide prematur şi neprecaut un dosar ce abia s-a deschis.
Ce este de făcut acum pentru această integrare? Pot să vă mărturisesc că, în 1997-2001, în calitate de ministru al Educaţiei Naţionale a României (Embassy of Finland, International Expert Symposium on Roma Questions, Cluj-Napoca, 2000) am introdus discriminarea pozitivă a romilor în învăţământ, alocând locuri aparte în licee şi facultăţi şi iniţiind şcolarizarea pe scară cuprinzătoare a romilor (pp. 14-16). Asumpţia mea a fost şi este aceea că nu-i poţi integra pe romi fără a-i sprijini să-şi creeze o elită civică şi politică reprezentativă, iar acest sprijin este, în primul rând, educaţia. Orice intervenţie – developmentală, economică, financiară, socială sau de altă natură – este utilă, dar, după părerea mea, educaţia rămâne prioritară.
Această asumpţie este şi astăzi confirmată. Am în vedere aici doar inspiratul studiu al lui Michéle Lamont şi Mario Luis Small (Michéle Lamont, Mario Luis Small, How Culture Matters: Enriching an Understanding of Poverty, 2008), care au arătat că “we need heterogenous views about how culture and poverty are causally related: cultural practices may shape responses to poverty, cultural repertoires may be limited by poverty, cultural frames may be expanded by neighbourhood poverty, cultural narratives may change irrespective of poverty, and so on. Whether cultural change leads to structural change is a counterproductive question. Much more useful is to ask when, where, and how cultural change leads to structural change. It is imperative that the terms of the debate be changed to make room for conceptions of culture that go beyond thin accounts of preferences” (p. 91). Va trebui asumat - încă o dată: fără a ignora câtuşi de puţin importanţa măsurilor de natură materială, care rămâne crucială în acest moment - că o acţiune culturală în favoarea romilor şi avându-i ca subiecte pe romii înşişi este indispensabilă. Am în vedere o acţiune în patru paşi: autoidentificarea populaţiei rome; organizarea acestei populaţii la nivel local, regional şi al fiecărei ţări; folosirea de către romi a oportunităţilor educaţionale şi integrarea în economiile respective; încurajarea evoluţiei lor spre autoorganizare civică şi politică. Romii au - cel puţin în România, Bulgaria, Ungaria, Macedonia - o astfel de pondere, încât soluţiile tradiţionale bazate pe destructurarea acestei populaţii devin contraproductive. Doar structurarea romilor în condiţiile reprezentării economice, civice, politice mai poate fi soluţia.
Concluzia mea contravine evident unor cercetări recente, care susţin că romii nu vor putea să se prezinte ca întreg şi, ca urmare, nu vor forma o comunitate etnică în accepţiunea consacrată (vezi Brian A. Belton, Questioning Gypsy Identity: Ethnic Narratives in Britain and America, AltaMira Press, Walnut Creek, 2005, p. 93). Aceste cercetări îşi iau argumentele din împrejurarea că societatea modernă tinde să pulverizeze comunităţile şi să marginalizeze oamenii. Romii ar fi mai expuşi marginalizării din cauza adeziunii lor la o economie paralelă. Eu cred că aceste argumente au de partea lor istoria, dar nu sunt decisive. În fapt, în multe ţări ale Europei romii au fost integraţi, chiar dacă afirmarea identităţii lor pe plan cultural durează. Astfel de reuşite ar trebui luate în serios, în locul tendinţei actuale de a închide prematur şi neprecaut un dosar ce abia s-a deschis.
DISTRIBUIE
Comenteaza
