DISTRIBUIE
Puţine cărţi sunt mai lămuritoare asupra schimbării majore din geopolitica actuală, care constă în trecerea Chinei în poziţia de cel mai mare producător al lumii, precum cartea lui Giles Chance, China and the Credit Crisis. The Emergence of a New World Order (John Wiley & Sons, Asia, Pte. Ltd., Singapore 2010)!
Puţine cărţi sunt mai limpezi în argumentarea în subiecte complicat interconectate – decizii politice, rate ale dobânzilor, politica preţurilor, intervenţii ale băncilor, schimbarea băncilor tradiţionale etc.! Puţine cărţi ne spun mai simplu ce s-a petrecut, dar sunt, datorită bogăţiei consideraţiilor, mai greu de rezumat! Din aceste motive, vreau să reţin aici doar concluziile şi tezele cruciale specifice cărţii, cu mare impact pentru viaţa lumii actuale.
Evoluţia Chinei după 1978, când Deng Xiaoping deschide ţara pentru investiţii externe, este mai mult decât uimitoare. Nici o societate a lumii nu a devenit, dintr-o ţară sărăcită de “revoluţia culturală”, una dintre supraputeri în doar trei decenii! Secretul? Cred, asemenea lui Giles Chance, că secretul sunt chinezii înşişi: s-a spus pe drept că, şi atunci când chinezii au fost sau sunt săraci, în comportamentul, gândurile şi atitudinile lor se văd urmele şi prefigurările unei mari civilizaţii. Desigur, China a fost, în multe decenii ale secolului al XX-lea, terenul confruntării dintre sărăcimea uriaşă a marilor oraşe şi întinselor zone rurale şi caste consolidate de tradiţie. Pe acest teren, o variantă asiatică de marxism şi o înţelegere anumită a confucianismului s-au confruntat dramatic, iar Mao Zedong şi Deng Xiaoping trec drept vârfurile curentelor. Giles Chance observă că “sub masca aderenţei la marxism se putea percepe un sistem, pe care, mai târziu, l-am înţeles a fi confucianism, caracterizat de disciplină, practicalitate, umor şi un interes puternic pentru lumea exterioară” (p. XIV).
Astăzi discutăm în contextul crizei financiare şi economice începută în 2008. Câteva teze ale cărţii trebuie corelate, fiind bine inspirate de celebra declaraţie a secretarului de stat american, Hillary Clinton, imediat după instalare (prima sa vizită fiind la Beijing): “Oportunităţile noastre de a lucra împreună nu au pereche nicăieri în lume” (p. 3). Sunt, în cartea lui Giles Chance, formulate teze memorabile. De pildă: “Criza financiară nu a fost inevitabilă. Ea a fost făcută de oameni. Oamenii aflaţi în poziţii înalte i-au permis să se petreacă, deoarece ei au apreciat târziu natura şi extensiunea schimbărilor fundamentale aduse de China în felul de a proceda al economiei mondiale” (p. 5). Sau: “Forţa şi compoziţia creşterii importului Chinei în următorii unul sau doi ani este unul din indicatorii vitali ai emergenţei unei cereri private puternice, autonome în China” (p. 6). Sau: “Criza creditului este aceea care ne-a făcut pe cei mai mulţi dintre noi să înţelegem că balanţa puterii economice globale a început să se deplaseze dinspre lumea occidentală, dezvoltată, condusă de Statele Unite, către ţările recent industrializate, conduse de China” (p. 8). Sau: “În puţini ani, China a devenit uşor
cel mai mare creditor al Statelor Unite, cu solicitări financiare viitoare uriaşe” (p. 10). Sau: “În 2050, economia chineză va putea fi aproape de două ori cât economia Statelor Unite” (p. 19). Sau: China este “singura ţară din lume în care evreii au fost absorbiţi cultural de o ţară gazdă” (p. 21).
China nu este nicidecum la originea “crizei creditului” – care rămâne miezul crizei financiare şi economice declanşată în 2008. Venirea ei pe scena supraputerilor a fost, însă, neglijată, mai ales de Alan Greenspan, care, în calitate de leader al Federal Reserve, a crezut că dolarii chinezi vor fi investiţi în mod inevitabil în S.U.A. (p. 46). În orice caz, în 1998 SUA exporta preţ de 182 miliarde USD în China, iar China invers, de 183 miliarde, iar în 2005 China exporta de 660 miliarde, pentru ca în 2008 să atingă 1.100 miliarde USD. Dar China exporta şi în alte părţi ale lumii.
China nu este ferită de efecte ale crizei financiare, dar se mişcă mult mai inteligent, în context, decât alte ţări, pregătind extinderea pieţei sale interne (p. 60) şi reducând astfel dependenţa de investiţiile externe. Dezvoltarea pieţei interne rămâne una dintre enormele şi propriile posibilităţi dintotdeauna ale Chinei. Nimeni în lume nu dispune de o piaţă comparabilă şi atât de importantă în dinamica economică a lumii actuale. “În vreme ce China este mult mai săracă decât cei mai mulţi dintre vecinii săi asiatici, populaţia ţării acţionează mult mai repede şi cel mai mult dintre aceştia” (p. 63). Iar aici este un avantaj enorm. “Criza creditului a schimbat optica asupra lumii a Chinei”, creând totodată imaginea unei “Chine care poate salva lumea” (p. 71). Imaginea, care s-a răspândit imediat şi legitim în lume, este concludentă: “China se pregăteşte să împartă puterea cu Statele Unite ale Americii” (p. 109). Procesul a început, pentru generaţiile recente, cu apariţia unei dependenţe a S.U.A., în urma crizei din 2008, de China, sub aspectul refinanţării băncilor şi al restructurării economiei. Astăzi este indubitabil că, “în pofida dezvoltării fizice actuale”, China va rămâne “cel mai mare consumator sau cel de-al doilea consumator de orice resursă naturală”, ale cărui “nevoi vor domina decadele ce vin” (p. 159). Între altele, China s-a implicat în dramaticele dificultăţi ale Africii şi a reuşit ceea ce este rar: “îmbunătăţirea bunăstării milioanelor de africani” (p. 164). În America Latină, China a câştigat alianţe solide (de pildă, cu Brazilia), în condiţiile scăderii ponderii altor puteri (p. 172).
Poate China să aspire la conducerea mondială? Nu altcineva decât secretarul pentru finanţe al S.U.A., Henry Paulson, invita în 2006 China să-şi asume rolul ca “global economic leader” (p. 176). Poziţia economică şi financiară globală a Chinei creşte continuu. În “termeni fizici”, China este calificată pentru conducerea lumii (p. 179). Ce-i mai trebuie? China înaintează economic prin mecanismele investiţiei, alocaţiilor guvernamentale şi intervenţiei băncilor de stat, prin profit mare al companiilor de stat şi reinvestiţie rentabilă (p 181). China îşi va spori continuu ponderea economică şi, inevitabil, politică în deciziile lumii de astăzi. Opinia publică chineză nu pare a fi dramatizată de criză; dimpotrivă, chinezii, în marea majoritate, consideră că Occidentul are probleme, pe care China poate să le prevină. Concluzia cărţii (pe care o voi comenta în detalii cu alt prilej) rămâne: “Ar fi o greşeală a occidentalilor să asume că sistemul chinez este condamnat deoarece este diferit de sistemul lor” (p. 202).
Evoluţia Chinei după 1978, când Deng Xiaoping deschide ţara pentru investiţii externe, este mai mult decât uimitoare. Nici o societate a lumii nu a devenit, dintr-o ţară sărăcită de “revoluţia culturală”, una dintre supraputeri în doar trei decenii! Secretul? Cred, asemenea lui Giles Chance, că secretul sunt chinezii înşişi: s-a spus pe drept că, şi atunci când chinezii au fost sau sunt săraci, în comportamentul, gândurile şi atitudinile lor se văd urmele şi prefigurările unei mari civilizaţii. Desigur, China a fost, în multe decenii ale secolului al XX-lea, terenul confruntării dintre sărăcimea uriaşă a marilor oraşe şi întinselor zone rurale şi caste consolidate de tradiţie. Pe acest teren, o variantă asiatică de marxism şi o înţelegere anumită a confucianismului s-au confruntat dramatic, iar Mao Zedong şi Deng Xiaoping trec drept vârfurile curentelor. Giles Chance observă că “sub masca aderenţei la marxism se putea percepe un sistem, pe care, mai târziu, l-am înţeles a fi confucianism, caracterizat de disciplină, practicalitate, umor şi un interes puternic pentru lumea exterioară” (p. XIV).
Astăzi discutăm în contextul crizei financiare şi economice începută în 2008. Câteva teze ale cărţii trebuie corelate, fiind bine inspirate de celebra declaraţie a secretarului de stat american, Hillary Clinton, imediat după instalare (prima sa vizită fiind la Beijing): “Oportunităţile noastre de a lucra împreună nu au pereche nicăieri în lume” (p. 3). Sunt, în cartea lui Giles Chance, formulate teze memorabile. De pildă: “Criza financiară nu a fost inevitabilă. Ea a fost făcută de oameni. Oamenii aflaţi în poziţii înalte i-au permis să se petreacă, deoarece ei au apreciat târziu natura şi extensiunea schimbărilor fundamentale aduse de China în felul de a proceda al economiei mondiale” (p. 5). Sau: “Forţa şi compoziţia creşterii importului Chinei în următorii unul sau doi ani este unul din indicatorii vitali ai emergenţei unei cereri private puternice, autonome în China” (p. 6). Sau: “Criza creditului este aceea care ne-a făcut pe cei mai mulţi dintre noi să înţelegem că balanţa puterii economice globale a început să se deplaseze dinspre lumea occidentală, dezvoltată, condusă de Statele Unite, către ţările recent industrializate, conduse de China” (p. 8). Sau: “În puţini ani, China a devenit uşor
cel mai mare creditor al Statelor Unite, cu solicitări financiare viitoare uriaşe” (p. 10). Sau: “În 2050, economia chineză va putea fi aproape de două ori cât economia Statelor Unite” (p. 19). Sau: China este “singura ţară din lume în care evreii au fost absorbiţi cultural de o ţară gazdă” (p. 21).
China nu este nicidecum la originea “crizei creditului” – care rămâne miezul crizei financiare şi economice declanşată în 2008. Venirea ei pe scena supraputerilor a fost, însă, neglijată, mai ales de Alan Greenspan, care, în calitate de leader al Federal Reserve, a crezut că dolarii chinezi vor fi investiţi în mod inevitabil în S.U.A. (p. 46). În orice caz, în 1998 SUA exporta preţ de 182 miliarde USD în China, iar China invers, de 183 miliarde, iar în 2005 China exporta de 660 miliarde, pentru ca în 2008 să atingă 1.100 miliarde USD. Dar China exporta şi în alte părţi ale lumii.
China nu este ferită de efecte ale crizei financiare, dar se mişcă mult mai inteligent, în context, decât alte ţări, pregătind extinderea pieţei sale interne (p. 60) şi reducând astfel dependenţa de investiţiile externe. Dezvoltarea pieţei interne rămâne una dintre enormele şi propriile posibilităţi dintotdeauna ale Chinei. Nimeni în lume nu dispune de o piaţă comparabilă şi atât de importantă în dinamica economică a lumii actuale. “În vreme ce China este mult mai săracă decât cei mai mulţi dintre vecinii săi asiatici, populaţia ţării acţionează mult mai repede şi cel mai mult dintre aceştia” (p. 63). Iar aici este un avantaj enorm. “Criza creditului a schimbat optica asupra lumii a Chinei”, creând totodată imaginea unei “Chine care poate salva lumea” (p. 71). Imaginea, care s-a răspândit imediat şi legitim în lume, este concludentă: “China se pregăteşte să împartă puterea cu Statele Unite ale Americii” (p. 109). Procesul a început, pentru generaţiile recente, cu apariţia unei dependenţe a S.U.A., în urma crizei din 2008, de China, sub aspectul refinanţării băncilor şi al restructurării economiei. Astăzi este indubitabil că, “în pofida dezvoltării fizice actuale”, China va rămâne “cel mai mare consumator sau cel de-al doilea consumator de orice resursă naturală”, ale cărui “nevoi vor domina decadele ce vin” (p. 159). Între altele, China s-a implicat în dramaticele dificultăţi ale Africii şi a reuşit ceea ce este rar: “îmbunătăţirea bunăstării milioanelor de africani” (p. 164). În America Latină, China a câştigat alianţe solide (de pildă, cu Brazilia), în condiţiile scăderii ponderii altor puteri (p. 172).
Poate China să aspire la conducerea mondială? Nu altcineva decât secretarul pentru finanţe al S.U.A., Henry Paulson, invita în 2006 China să-şi asume rolul ca “global economic leader” (p. 176). Poziţia economică şi financiară globală a Chinei creşte continuu. În “termeni fizici”, China este calificată pentru conducerea lumii (p. 179). Ce-i mai trebuie? China înaintează economic prin mecanismele investiţiei, alocaţiilor guvernamentale şi intervenţiei băncilor de stat, prin profit mare al companiilor de stat şi reinvestiţie rentabilă (p 181). China îşi va spori continuu ponderea economică şi, inevitabil, politică în deciziile lumii de astăzi. Opinia publică chineză nu pare a fi dramatizată de criză; dimpotrivă, chinezii, în marea majoritate, consideră că Occidentul are probleme, pe care China poate să le prevină. Concluzia cărţii (pe care o voi comenta în detalii cu alt prilej) rămâne: “Ar fi o greşeală a occidentalilor să asume că sistemul chinez este condamnat deoarece este diferit de sistemul lor” (p. 202).
DISTRIBUIE
Comenteaza
