DISTRIBUIE
Echipei feminine de handbal a României
Obsesia victoriei este parte a eticii secolului nostru. Un secol care în locul altor valori a pus competiţia şi iluzia meritocratică. “Totul pentru victorie” este sloganul fiecărei zile. Strategiile trebuie neapărat să fie win-win, nefiind acceptată pierderea sub nici o formă.
Victoria este singurul ţel, singurul scop, avem o pedagogie şi o mitologie a eroilor învingători. Premianţii din şcoli sunt fotografiaţi cu coroniţă şi se trece cu vederea că majoritatea se pierd când se lovesc de viaţa cea adevărată, care nu ştie că doar victoria este varianta de lucru. Viaţa, vorba prietenului meu Sorin Grecu, lucrează însă cu alte date. Manualul de istorie nu are nici o înfrângere, nici măcar una mică, de formă; i-am învins pe romani, pe unguri, pe leşi, iar pe turci i-am făcut terci de câte ori au trecut Dunărea, apoi, fiindcă eram miloşi, le-am plătit tribut ca să fie data viitoare mai pregătiţi pentru rolul sparring partner la care au participat vreo 500 de ani.
Acum, peste pedagogia victoriei din perioada comunistă s-a aşezat pedagogia victoriei cu orice preţ, obsesia americană a secolului XX. Victoria este urcarea continuă în ierarhie, munca până mori în birou, amânarea copilului pentru a te realiza profesional. Victorie cu orice preţ, istoria îi reţine doar pe învingători, niciodată nu consemnează că ai câştigat prin furt sau şmecherie.
Dar cine ne învaţă cum să pierdem, unde este pedagogia pentru cei învinşi? Societatea se face că nu ştie faptul că viaţa nu este făcută doar din victorii şi doar 1% câştigă, 99% pierd în orice situaţie de competiţie. Învingătorii sunt puţini şi, până la urmă, nici o victorie nu este definitivă. Victoria apare în toate visele, în toate nopţile de nesomn. Pentru înfrângere nu ne-a pregătit nimeni. Nu am visat-o, nu am dorit-o, nu o vrem. Ea taie ca o lamă şi ustură undeva în partea stângă a pieptului. Ea nu apare ca o blondă sexy cu ţâţe mari care ne face să aplecăm capul pentru a ne pune la gât medalia de aur. Este ca o fată tristă şi singură care se uită la noi din mulţime şi nici măcar nu vine să ne consoleze. Pentru victorie nu ai nevoie de inimă, căci nu doare nimic.
Pentru victorie ai nevoie doar de un zâmbet lăţit pe toată faţa, măreţia se poate simula, tristeţea înfrângerii este veritabilă. Pentru victorie nu ai nevoie de prieteni, sunt destui reporteri în jur. Oricum, se adună în jurul tău toată lumea. Doar pentru înfrângere trebuie să te ia cineva în braţe, să-ţi şteargă lacrima sau să te iubească, plângând toată noaptea neagră de nesomn care te aşteaptă în infinita, sfâşietoarea ta tristeţe. Nici creier nu mai trebuie pentru victorie, pentru că din victorie nu se poate învăţa mare lucru. Victoria este una singură, înfângerea are o mie de chipuri. Victoria îşi găseşte o mie de părinţi, toţi se asociază, toţi şi-o revendică, doar înfrângerea îţi aparţine în totalitate. Este doar a ta, ţi se dăruieşte total, o meriţi cu siguranţă, ea nu îţi este contestată de nimeni.
Atunci de ce nu-i dăm şi înfrângerii un loc important în cultură? Cine să ne înveţe cum se pierde, cum să facem să îndepărtăm cupa cu lichid amar de la buze pentru a nu ne obişnui pentru totdeauna cu această otravă. Cine să ne înveţe cum să ieşim din starea de înfrângere prin solidaritate, sacrificiu şi eforturi comune? Trebuie să învăţăm să nu pierdem urât, să învăţăm ceva din înfrângere, să nu pierdem ca tâmpii, iar înfrângerea să nu devină un mod de a fi. Când ai luptat până în ultima clipă, când ai făcut tot ce se putea pentru a câştiga, dar adversarii au fost mai buni, mai eşti blamabil, mai trebuie să fii trecut prin furcile caudine la întoarcerea acasă? Cei care au fost alături de tine cu gândul la victoria visată trebuie învăţaţi să fie alături şi la înfrângere. Măreţia unei înfrângeri se poate măsura cu inima, victoria are măsuri standard.
Uneori, întâmplarea stabileşte graniţa între victorie şi înfrângere, uneori învingătorii nu aduc nimic unei comunităţi. Poate doar exaltarea de o clipă, iar apoi teama că victoria se va pierde în lupta viitoare. Învinsul, ajuns să dea lupta aceea decisivă, poate fi la fel de important ca şi învingătorul. Oricum, este mai tare decât cei care au abandonat sau decât cei care nici măcar nu au dat această luptă. Majoritatea se consideră învinsă încă înainte de a începe lupta, nu are puterea de a visa măcar victoria. Le este frică de înfrângere şi, paralizaţi de această frică, nici nu au puterea să viseze la victorie. Dincolo de istoria pe care o scriu învingătorii, noi ar trebui să ne iubim luptătorii. Putem să batem în palme când sunt pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, dar, mai ales, să-i facem să simtă căldura noastră atunci când sunt răniţi după o luptă pe care au pierdut-o. Au nevoie de asta pentru ca să poată merge mai departe şi, alături de ei, visul nostru erotic de a poseda pentru o noapte, într-un delir cretin, femeia uşoară pe nume Victoria.
Sper că într-o zi vom înţelege că pedagogia victoriei cu orice preţ trebuie înlocuită cu cea a luptei. Drama cea mai mare nu este înfrângerea, ci să nu lupţi. Să aştepţi minuni care să-ţi schimbe viaţa, să visezi la cai verzi pe pereţi este mai grav decât a pierde o luptă.
Am suferit ca un câine alături de fetele noastre care au pierdut semifinala campionatului european de handbal. Am auzit în seara respectivă atâtea vorbe nesăbuite spuse de oameni care nu au fost învăţaţi să descopere măreţia unei înfrângeri sau să deosebească noncombatul şi laşitatea de tragismul unei lupte în care ai fost înfrânt de soartă sau de unul mai bun. Toată lumea ştia mai bine cum trebuie jucat, ce tactici, ce formulă de echipă era mai bună. O ţară mică, aproape ieşită din civilizaţia europeană, cloceşte nişte vise faraonice care o dezumanizează, o îndepărtează de puţinii români care mai luptă, care nu au abandonat şi mai cred că putem câştiga victoria. O victorie care nu dovedeşte nimic, doar încăpăţânarea unor oameni care îşi sacrifică marele confort de spectator-filosof spărgător de seminţe pentru ca noi să mai avem de-a face cu spectacolul luptei. Mi-au fost dragi fetele noastre când plângeau prăbuşite pe podeaua unei săli din nordul îngheţat. Ai văzut ce priviri de gheaţă aveau nordicele, ai văzut că nici un muşchi nu le tresărea pe faţă şi ce greu a găsit camera o daneză care plânge după victoria noastră de a doua zi, îmi spune un tânăr prieten.
Da, am văzut, dar nu m-au impresionat hormonii lor masculini ascunşi în trup de femei care se căsătoresc între ele. Eu m-am îndrăgostit de femeile noastre (mai tari ca bărbaţii mioritici ce se retrag deseori din faţa duşmanului) care se ajutau una pe alta să se ridice de pe podea şi care şi-au jurat una alteia în acea noapte, în care o ţară întreagă uitase de ele, ca mâine să umilească echipa celor 12.000 de spectatori care le-au fluierat continuu. Au reuşit acest lucru doar prin forţa pe care ţi-o dă disperarea înfrângerii, umilinţa la care te supun părăsindu-te cei care te-au susţinut. A fost o lecţie despre măreţia înfrângerii pe care, cu siguranţă, noi, românii, nu am înţeles-o. Mulţumesc fetelor, sunteţi campioanele sufletului meu!
Victoria este singurul ţel, singurul scop, avem o pedagogie şi o mitologie a eroilor învingători. Premianţii din şcoli sunt fotografiaţi cu coroniţă şi se trece cu vederea că majoritatea se pierd când se lovesc de viaţa cea adevărată, care nu ştie că doar victoria este varianta de lucru. Viaţa, vorba prietenului meu Sorin Grecu, lucrează însă cu alte date. Manualul de istorie nu are nici o înfrângere, nici măcar una mică, de formă; i-am învins pe romani, pe unguri, pe leşi, iar pe turci i-am făcut terci de câte ori au trecut Dunărea, apoi, fiindcă eram miloşi, le-am plătit tribut ca să fie data viitoare mai pregătiţi pentru rolul sparring partner la care au participat vreo 500 de ani.
Acum, peste pedagogia victoriei din perioada comunistă s-a aşezat pedagogia victoriei cu orice preţ, obsesia americană a secolului XX. Victoria este urcarea continuă în ierarhie, munca până mori în birou, amânarea copilului pentru a te realiza profesional. Victorie cu orice preţ, istoria îi reţine doar pe învingători, niciodată nu consemnează că ai câştigat prin furt sau şmecherie.
Dar cine ne învaţă cum să pierdem, unde este pedagogia pentru cei învinşi? Societatea se face că nu ştie faptul că viaţa nu este făcută doar din victorii şi doar 1% câştigă, 99% pierd în orice situaţie de competiţie. Învingătorii sunt puţini şi, până la urmă, nici o victorie nu este definitivă. Victoria apare în toate visele, în toate nopţile de nesomn. Pentru înfrângere nu ne-a pregătit nimeni. Nu am visat-o, nu am dorit-o, nu o vrem. Ea taie ca o lamă şi ustură undeva în partea stângă a pieptului. Ea nu apare ca o blondă sexy cu ţâţe mari care ne face să aplecăm capul pentru a ne pune la gât medalia de aur. Este ca o fată tristă şi singură care se uită la noi din mulţime şi nici măcar nu vine să ne consoleze. Pentru victorie nu ai nevoie de inimă, căci nu doare nimic.
Pentru victorie ai nevoie doar de un zâmbet lăţit pe toată faţa, măreţia se poate simula, tristeţea înfrângerii este veritabilă. Pentru victorie nu ai nevoie de prieteni, sunt destui reporteri în jur. Oricum, se adună în jurul tău toată lumea. Doar pentru înfrângere trebuie să te ia cineva în braţe, să-ţi şteargă lacrima sau să te iubească, plângând toată noaptea neagră de nesomn care te aşteaptă în infinita, sfâşietoarea ta tristeţe. Nici creier nu mai trebuie pentru victorie, pentru că din victorie nu se poate învăţa mare lucru. Victoria este una singură, înfângerea are o mie de chipuri. Victoria îşi găseşte o mie de părinţi, toţi se asociază, toţi şi-o revendică, doar înfrângerea îţi aparţine în totalitate. Este doar a ta, ţi se dăruieşte total, o meriţi cu siguranţă, ea nu îţi este contestată de nimeni.
Atunci de ce nu-i dăm şi înfrângerii un loc important în cultură? Cine să ne înveţe cum se pierde, cum să facem să îndepărtăm cupa cu lichid amar de la buze pentru a nu ne obişnui pentru totdeauna cu această otravă. Cine să ne înveţe cum să ieşim din starea de înfrângere prin solidaritate, sacrificiu şi eforturi comune? Trebuie să învăţăm să nu pierdem urât, să învăţăm ceva din înfrângere, să nu pierdem ca tâmpii, iar înfrângerea să nu devină un mod de a fi. Când ai luptat până în ultima clipă, când ai făcut tot ce se putea pentru a câştiga, dar adversarii au fost mai buni, mai eşti blamabil, mai trebuie să fii trecut prin furcile caudine la întoarcerea acasă? Cei care au fost alături de tine cu gândul la victoria visată trebuie învăţaţi să fie alături şi la înfrângere. Măreţia unei înfrângeri se poate măsura cu inima, victoria are măsuri standard.
Uneori, întâmplarea stabileşte graniţa între victorie şi înfrângere, uneori învingătorii nu aduc nimic unei comunităţi. Poate doar exaltarea de o clipă, iar apoi teama că victoria se va pierde în lupta viitoare. Învinsul, ajuns să dea lupta aceea decisivă, poate fi la fel de important ca şi învingătorul. Oricum, este mai tare decât cei care au abandonat sau decât cei care nici măcar nu au dat această luptă. Majoritatea se consideră învinsă încă înainte de a începe lupta, nu are puterea de a visa măcar victoria. Le este frică de înfrângere şi, paralizaţi de această frică, nici nu au puterea să viseze la victorie. Dincolo de istoria pe care o scriu învingătorii, noi ar trebui să ne iubim luptătorii. Putem să batem în palme când sunt pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, dar, mai ales, să-i facem să simtă căldura noastră atunci când sunt răniţi după o luptă pe care au pierdut-o. Au nevoie de asta pentru ca să poată merge mai departe şi, alături de ei, visul nostru erotic de a poseda pentru o noapte, într-un delir cretin, femeia uşoară pe nume Victoria.
Sper că într-o zi vom înţelege că pedagogia victoriei cu orice preţ trebuie înlocuită cu cea a luptei. Drama cea mai mare nu este înfrângerea, ci să nu lupţi. Să aştepţi minuni care să-ţi schimbe viaţa, să visezi la cai verzi pe pereţi este mai grav decât a pierde o luptă.
Am suferit ca un câine alături de fetele noastre care au pierdut semifinala campionatului european de handbal. Am auzit în seara respectivă atâtea vorbe nesăbuite spuse de oameni care nu au fost învăţaţi să descopere măreţia unei înfrângeri sau să deosebească noncombatul şi laşitatea de tragismul unei lupte în care ai fost înfrânt de soartă sau de unul mai bun. Toată lumea ştia mai bine cum trebuie jucat, ce tactici, ce formulă de echipă era mai bună. O ţară mică, aproape ieşită din civilizaţia europeană, cloceşte nişte vise faraonice care o dezumanizează, o îndepărtează de puţinii români care mai luptă, care nu au abandonat şi mai cred că putem câştiga victoria. O victorie care nu dovedeşte nimic, doar încăpăţânarea unor oameni care îşi sacrifică marele confort de spectator-filosof spărgător de seminţe pentru ca noi să mai avem de-a face cu spectacolul luptei. Mi-au fost dragi fetele noastre când plângeau prăbuşite pe podeaua unei săli din nordul îngheţat. Ai văzut ce priviri de gheaţă aveau nordicele, ai văzut că nici un muşchi nu le tresărea pe faţă şi ce greu a găsit camera o daneză care plânge după victoria noastră de a doua zi, îmi spune un tânăr prieten.
Da, am văzut, dar nu m-au impresionat hormonii lor masculini ascunşi în trup de femei care se căsătoresc între ele. Eu m-am îndrăgostit de femeile noastre (mai tari ca bărbaţii mioritici ce se retrag deseori din faţa duşmanului) care se ajutau una pe alta să se ridice de pe podea şi care şi-au jurat una alteia în acea noapte, în care o ţară întreagă uitase de ele, ca mâine să umilească echipa celor 12.000 de spectatori care le-au fluierat continuu. Au reuşit acest lucru doar prin forţa pe care ţi-o dă disperarea înfrângerii, umilinţa la care te supun părăsindu-te cei care te-au susţinut. A fost o lecţie despre măreţia înfrângerii pe care, cu siguranţă, noi, românii, nu am înţeles-o. Mulţumesc fetelor, sunteţi campioanele sufletului meu!
DISTRIBUIE
Comenteaza
