DISTRIBUIE
Exact acum 21 de ani, în 22 decembrie 1989, se termina primul act al Revoluţiei Române şi începeau să se desfăşoare preludiile loviturii de stat. Se încheia episodul eroic şi sângeros al sacrificiului tinerilor şi debutau manevrele sordide ale luptelor intestine pentru putere ale diferitelor facţiuni din Securitate şi Partid.
Două Românii se întâlneau, dar se şi despărţeau. Revolta populară şi fructul ei tragic, cei peste o sută de martiri se constituiau în premisele celei mai radicale schimbări din Europa de Est, fostul bloc sovietizat. Dar istoria nu a mai avut răbdare cu o ţară blocată de mecanica unei schizofrenii rudimentare. Ironiile ei erau crude şi frapante. Farul reformelor şi al liberalizării sociale şi economice strălucea de câţiva ani buni de la Kremlin, bastionul inamicului nostru existenţial. Blocul totalitar se dezgheţa dinăuntru. În doar 10-15 ani, regimul personal al Ceauşeştilor, edificat prin amnistierea supravieţuitorilor gulagului stalinist şi printr-o politică de independenţă faţă de Moscova, se transformase în citadela sinistră a ultimului neostalinist european frecventabil doar de către despoţi cu apucături canibalice. În anii ´70 liderii occidentali se înghesuiau pe Otopeni, iar cercurile intelectuale cochetau, chiar dacă într-un climat supravegheat, cu tot felul de idei de persuasiune vestică, prinţi scandinavi îşi făceau vacanţe etno prin satele Maramureşului, nemţii erau înnebuniţi după bunătăţile culinare autohtone, litoralul era plin de italieni în căutarea muzei, se traduceau cărţi majore ale culturii europene, se asculta deschis mult rock şi jazz.
În acelaşi timp, la Praga, “muzica decadentă” şi iubitorii lui Heidegger erau izgoniţi de politica oficială cazonă în cluburi clandestine, prin catacombele Oraşului de Aur. Intelectualii români îşi construiau cu osârdie, seduşi şi orbiţi de duplicitatea politrucilor locali, culcuşuri fine, estetice, izolate de istoria din jur, asistau cu subtilitate la articularea doar a mitologiilor acceptabile liderului suprem, psihanalizau conştiincios doar deceniul obsedant, cel tarat de toate viciile politice, vindecate de “carpatul gândirii”, cizmarul cel atoateştiutor şi atotputernic. În acelaşi timp, la Praga, Varşovia sau Budapesta, intelectualii, scriitorii mai modeşti cu penajul parizian, erau şi mai responsabili, construiau cu viziune şi metodă alternativele societăţii civile la puterea totalitară. Se constituiau ca o adevărată contra putere, asumându-şi riscuri şi privaţiuni, dar servind interese civice largi, nu de clan, angajând un dialog cu toate clasele sociale. Literatura-samizdat, mărturisirea minţii captive, înflorea împreună cu parteneriatul dintre elite şi societate. Carta 77 de la Praga a marcat primatul apărării drepturilor omului ca o instituţie generată de solidaritatea societăţii civile cehoslovace, făcând posibilă, în noiembrie 1989, Revoluţia de Catifea, triumful democraţiei şi capitularea comunistă fără violenţă. La fel în Polonia, Solidaritatea, sindicatul liber al muncitorilor consiliat tactic şi strategic de crema intelectualităţii poloneze, obliga junta generalului Jaruzelski să se aşeze la masa tratativelor. Românii au suferit mai mult şi au dovedit mai mult curaj sub jugul comunist decât ceilalţi europeni oprimaţi. Aici s-a aplicat cel mai crunt regim de exterminare a elitelor, dar a existat şi cea mai puternică rezistenţă armată în munţi în primii ani de ocupaţie comunistă.
Vârfurile societăţii, care au supravieţuit primei faze de import al ororii maligne, fie au fost cooptate de naţionalismul mai benign care i-a succedat, fie s-au exilat în anii cultului personalităţii dictatorului şi al consoartei. Rezistenţa la ceauşismul distructiv şi absurd a fost sporadică şi neorganizată. Soluţiile unei societăţi civile mortificate, fără lideri morali, au fost complicitatea, duplicitatea şi compromisul. Greva minerilor din Valea Jiului şi revolta braşovenilor din noiembrie 1987 au putut fi suprimate şi ecoul lor distorsionat din cauza neimplicării intelighenţiei. Atitudinea critică a unora ca Paul Goma sau Doina Cornea nu a incitat o mişcare mai amplă de contestare a corupţiei puterii. Demersul lor nobil a fost excentric şi fără roade în societatea românească. La sfârşitul lui 1989, cnd zidul Berlinului se prăbuşea , schimbările din Est se rostogoleau în sensul dorit de mişcările protestatare anticomuniste asistate doar logistic de diverse servicii clandestine, dar animate, în primul rând, de influenţele carismatice ale gorbaciovismului şi ale angajamentului politic de profunzime al bisericilor catolice şi protestante. La noi, cei câţiva disidenţi existau în rumoarea publică subterană doar datorită radioului pe unde scurte.
Mai răsfăţaţi de către cancelariile marilor puteri erau însă proaspăt reciclaţii Iliescu şi Brucan, vechi activişti bolşevici, dar şi versaţi tehnocraţi ai puterii, singurii capabili la ora aceea în România să instrumentalizeze vidul de putere creat prin fuga dictatorului. În rest, o biserică naţională cu o tradiţie milenară de supunere faţă de stăpânul lumesc, în care epoleţii înfloreau sub sutane ca şi ciupercile la umbra falnicului stejar, câţiva poeţi şi actori cu vorbele şi ideile strangulate de propria exaltare. Sângele sacru al martirilor Revoluţiei nu va legitima niciodată lovitura de stat.
Mihai Hurezeanu
În acelaşi timp, la Praga, “muzica decadentă” şi iubitorii lui Heidegger erau izgoniţi de politica oficială cazonă în cluburi clandestine, prin catacombele Oraşului de Aur. Intelectualii români îşi construiau cu osârdie, seduşi şi orbiţi de duplicitatea politrucilor locali, culcuşuri fine, estetice, izolate de istoria din jur, asistau cu subtilitate la articularea doar a mitologiilor acceptabile liderului suprem, psihanalizau conştiincios doar deceniul obsedant, cel tarat de toate viciile politice, vindecate de “carpatul gândirii”, cizmarul cel atoateştiutor şi atotputernic. În acelaşi timp, la Praga, Varşovia sau Budapesta, intelectualii, scriitorii mai modeşti cu penajul parizian, erau şi mai responsabili, construiau cu viziune şi metodă alternativele societăţii civile la puterea totalitară. Se constituiau ca o adevărată contra putere, asumându-şi riscuri şi privaţiuni, dar servind interese civice largi, nu de clan, angajând un dialog cu toate clasele sociale. Literatura-samizdat, mărturisirea minţii captive, înflorea împreună cu parteneriatul dintre elite şi societate. Carta 77 de la Praga a marcat primatul apărării drepturilor omului ca o instituţie generată de solidaritatea societăţii civile cehoslovace, făcând posibilă, în noiembrie 1989, Revoluţia de Catifea, triumful democraţiei şi capitularea comunistă fără violenţă. La fel în Polonia, Solidaritatea, sindicatul liber al muncitorilor consiliat tactic şi strategic de crema intelectualităţii poloneze, obliga junta generalului Jaruzelski să se aşeze la masa tratativelor. Românii au suferit mai mult şi au dovedit mai mult curaj sub jugul comunist decât ceilalţi europeni oprimaţi. Aici s-a aplicat cel mai crunt regim de exterminare a elitelor, dar a existat şi cea mai puternică rezistenţă armată în munţi în primii ani de ocupaţie comunistă.
Vârfurile societăţii, care au supravieţuit primei faze de import al ororii maligne, fie au fost cooptate de naţionalismul mai benign care i-a succedat, fie s-au exilat în anii cultului personalităţii dictatorului şi al consoartei. Rezistenţa la ceauşismul distructiv şi absurd a fost sporadică şi neorganizată. Soluţiile unei societăţi civile mortificate, fără lideri morali, au fost complicitatea, duplicitatea şi compromisul. Greva minerilor din Valea Jiului şi revolta braşovenilor din noiembrie 1987 au putut fi suprimate şi ecoul lor distorsionat din cauza neimplicării intelighenţiei. Atitudinea critică a unora ca Paul Goma sau Doina Cornea nu a incitat o mişcare mai amplă de contestare a corupţiei puterii. Demersul lor nobil a fost excentric şi fără roade în societatea românească. La sfârşitul lui 1989, cnd zidul Berlinului se prăbuşea , schimbările din Est se rostogoleau în sensul dorit de mişcările protestatare anticomuniste asistate doar logistic de diverse servicii clandestine, dar animate, în primul rând, de influenţele carismatice ale gorbaciovismului şi ale angajamentului politic de profunzime al bisericilor catolice şi protestante. La noi, cei câţiva disidenţi existau în rumoarea publică subterană doar datorită radioului pe unde scurte.
Mai răsfăţaţi de către cancelariile marilor puteri erau însă proaspăt reciclaţii Iliescu şi Brucan, vechi activişti bolşevici, dar şi versaţi tehnocraţi ai puterii, singurii capabili la ora aceea în România să instrumentalizeze vidul de putere creat prin fuga dictatorului. În rest, o biserică naţională cu o tradiţie milenară de supunere faţă de stăpânul lumesc, în care epoleţii înfloreau sub sutane ca şi ciupercile la umbra falnicului stejar, câţiva poeţi şi actori cu vorbele şi ideile strangulate de propria exaltare. Sângele sacru al martirilor Revoluţiei nu va legitima niciodată lovitura de stat.
Mihai Hurezeanu
DISTRIBUIE
Comenteaza
