DISTRIBUIE
Ştim că, etimologic şi istoric, democraţia înseamnă “puterea poporului”, iar pentru noi, ca europeni, democraţia a început cu organizarea găsită de polisurile greceşti şi transmisă apoi nouă prin scrierile unui Platon, Aristotel, Herodot, Tucidide şi alţii.
Aici, în Grecia, cum spunea Hegel (“Prelegeri de istoria filosofiei”, I), “ia naştere o moralitate liberă, deoarece substanţa spirituală a libertăţii era baza moravurilor, a legilor, a instituţiilor politice eterne” (p.140), în care “vedem mulţi indivizi care nu mai stăpânesc peste concetăţenii lor datorită originii, ci se disting datorită talentului, imaginaţiei, ştiinţei şi sunt veneraţi” (p142). Hegel ne-a prezentat cu entuziasm apariţia în organizările antice greceşti a “voinţei libere a indivizilor” şi , de fapt, a “individualităţii” (“Prelegeri de filosofie a istoriei”, p. 105). În orice caz, polisurile greceşti, Atena în primul rând, şi cugetătorii Greciei Antice ne-au modelat înţelegerea democraţiei.
Între timp, în fapt de la Aristotel încoace, înţelegerea democraţiei s-a schimbat, noi conceperi ale acesteia urcând pe scenă. Mă gândesc cel puţin la “constituţionalismul liberal” al lui Locke, la “pluralismul” lui Althusius, la “democraţia moderată” a lui Montesquieu, la “suveranitatea poporului” a lui Rousseau, la “democraţia federalistă” a lui Madison, la “democraţia directă” a lui Marx, la “democraţia plebiscitară” a lui Max Weber, la “democraţia socială” a lui Bernstein, la “democraţia ca formă de viaţă” a lui Dewey, la “democraţia deliberativă” a lui Habermas şi la alte formule pe care istoria intelectuală a democraţiei le-a reţinut (vezi sinteza excelent documentată a lui Manfred G. Schmidt, Demokratietheorien, Leske+Budrich, Opladen, 2000). Aceste concepţii se bucură de analize istorico-filosofice şi sunt în atenţia publică. Întrebările presante care se pun astăzi sunt de ordin mai curând practic: cum arată democraţia de astăzi, mai precis cea practicată în ţările europene din zilele noastre? Este democraţia inspirată în cele din urmă din reflecţiile grecilor antici, care aveau în vedere polisurile antichităţii, aplicabilă fără modificări majore societăţilor de mari dimensiuni de astăzi (precum China, India etc.)?
Să răspundem acum la prima întrebare. Iau în sprijinul argumentării tezei mele - cea a nevoii de a ieşi din reducerea democraţiei la simplă tehnică de alegere periodică a liderilor, pentru a trece în democraţia ca formă de viaţă - cartea lui Daniel Innerarity, La démocratie sans l’état. Essai sur le gouvernement des sociétés complexes (Climats, Paris, 2002). Jorge Semprun aduce, într-un elocvent Avant-propos al cărţii, situaţia de astăzi a democraţiei sub diagnoza “democraţiei de opinii” sau “democraţiei de masă şi de piaţă, expuse, prin esenţa lor, la exigenţele şi la avatarurile contradictoriii ale mondializării”. Această diagnoză este adecvată. Daniel Innerarity îşi ia materialul factual pentru analiză şi generalizări din transformarea perceptibilă pe care democraţia a cunoscut-o în ţări occidentale pe măsura măririi consumului în era postbelică şi a expansiunii mediatizării din deceniile recente: democraţia a rămas cadrul căutării soluţiei mai bune, devenind plebiscitarea de persoane care concurează pentru funcţii, în care fac apoi eforturi să se reproducă stimulând consumul şi mediatizându-se.
Pe această bază s-a produs, într-adevăr, o degradare a politicii, pe care filosoful spaniol o acuză, pe drept, în termeni severi. “Aproape toate dicţionarele politice şi sociale sunt depăşite şi totuşi conceptele lor au trecere. O bună parte dintre discursurile noastre sunt construite pe un limbaj în ruină şi neadecvat” (p.14) - ne spune autorul, luând în seamă malformarea conceptelor clasice ale democraţiei în practicile actuale ale acesteia. Politica a devenit “un amestec straniu de incompetenţă şi abilitate” (p. 15). Politica este marcată de o “simplificare populistă” care o desparte de dezbaterea serioasă şi de abordarea “reprezentării globale” a societăţii (p.18) şi se mulţumeşte adesea cu refugiul într-o “tehnocraţie” ce cultivă “rutina şi imobilismul” (p. 19). Autorul cărţii La démocratie sans l’état îşi propune, în mod salutar, să conceapă politica nouă pentru secolul XXI.
Între timp, în fapt de la Aristotel încoace, înţelegerea democraţiei s-a schimbat, noi conceperi ale acesteia urcând pe scenă. Mă gândesc cel puţin la “constituţionalismul liberal” al lui Locke, la “pluralismul” lui Althusius, la “democraţia moderată” a lui Montesquieu, la “suveranitatea poporului” a lui Rousseau, la “democraţia federalistă” a lui Madison, la “democraţia directă” a lui Marx, la “democraţia plebiscitară” a lui Max Weber, la “democraţia socială” a lui Bernstein, la “democraţia ca formă de viaţă” a lui Dewey, la “democraţia deliberativă” a lui Habermas şi la alte formule pe care istoria intelectuală a democraţiei le-a reţinut (vezi sinteza excelent documentată a lui Manfred G. Schmidt, Demokratietheorien, Leske+Budrich, Opladen, 2000). Aceste concepţii se bucură de analize istorico-filosofice şi sunt în atenţia publică. Întrebările presante care se pun astăzi sunt de ordin mai curând practic: cum arată democraţia de astăzi, mai precis cea practicată în ţările europene din zilele noastre? Este democraţia inspirată în cele din urmă din reflecţiile grecilor antici, care aveau în vedere polisurile antichităţii, aplicabilă fără modificări majore societăţilor de mari dimensiuni de astăzi (precum China, India etc.)?
Să răspundem acum la prima întrebare. Iau în sprijinul argumentării tezei mele - cea a nevoii de a ieşi din reducerea democraţiei la simplă tehnică de alegere periodică a liderilor, pentru a trece în democraţia ca formă de viaţă - cartea lui Daniel Innerarity, La démocratie sans l’état. Essai sur le gouvernement des sociétés complexes (Climats, Paris, 2002). Jorge Semprun aduce, într-un elocvent Avant-propos al cărţii, situaţia de astăzi a democraţiei sub diagnoza “democraţiei de opinii” sau “democraţiei de masă şi de piaţă, expuse, prin esenţa lor, la exigenţele şi la avatarurile contradictoriii ale mondializării”. Această diagnoză este adecvată. Daniel Innerarity îşi ia materialul factual pentru analiză şi generalizări din transformarea perceptibilă pe care democraţia a cunoscut-o în ţări occidentale pe măsura măririi consumului în era postbelică şi a expansiunii mediatizării din deceniile recente: democraţia a rămas cadrul căutării soluţiei mai bune, devenind plebiscitarea de persoane care concurează pentru funcţii, în care fac apoi eforturi să se reproducă stimulând consumul şi mediatizându-se.
Pe această bază s-a produs, într-adevăr, o degradare a politicii, pe care filosoful spaniol o acuză, pe drept, în termeni severi. “Aproape toate dicţionarele politice şi sociale sunt depăşite şi totuşi conceptele lor au trecere. O bună parte dintre discursurile noastre sunt construite pe un limbaj în ruină şi neadecvat” (p.14) - ne spune autorul, luând în seamă malformarea conceptelor clasice ale democraţiei în practicile actuale ale acesteia. Politica a devenit “un amestec straniu de incompetenţă şi abilitate” (p. 15). Politica este marcată de o “simplificare populistă” care o desparte de dezbaterea serioasă şi de abordarea “reprezentării globale” a societăţii (p.18) şi se mulţumeşte adesea cu refugiul într-o “tehnocraţie” ce cultivă “rutina şi imobilismul” (p. 19). Autorul cărţii La démocratie sans l’état îşi propune, în mod salutar, să conceapă politica nouă pentru secolul XXI.
DISTRIBUIE
Comenteaza
