DISTRIBUIE
O observaţie critică ce se poate aduce punerii problemei este că Daniel Innerarity nu sesizează că “democraţia degradată” din epoca consumului stimulat şi a mediatizării plebiscitare devine ea însăşi autoritară. Astăzi, Europa Centrală şi Răsăriteană (vezi, de pildă, România), şi nu numai, oferă exemple în acest sens.
De aceea, în locul disjuncţiei din teza cu care începe cartea lui Daniel Innerarity - “ceea ce discreditează acum politica nu este autoritarismul, ci distanţa dintre ceea ce ar trebui făcut şi ceea ce se face, prăpastia dintre vorbe şi fapte, apelul precipitat la constatări care nu se pot face astfel” (p. 13) - trebuie asumată o conjuncţie: atât autoritarismul nou (de felul dictaturilor datorate “democraţiei aritmetice”), cât şi distanţa dintre vorbe şi fapte discreditează politica de astăzi. De aceea, politica a ajuns în zilele noastre nu numai populată de persoane mediocre, ci şi neputincioasă (“n’a jamais été aussi faible”, p.13) şi compromisă în ochii multor oameni.
Cu ce democraţie avem de-a face în societăţile în care şansele sporirii consumului şi ale mediatizării se folosesc nu pentru a mări şansele de “viaţă bună” ale cetăţenilor, ci pentru a le manipula voinţa şi conştiinţa? Este evident că nu orice societate foloseşte consumul ridicat şi mediatizarea pentru manipulare, chiar dacă oriunde puterea politică selectată prin votul democratic caută să-şi promoveze obiectivele. Democraţiile de referinţă (SUA, Germania etc.) rămân, oricât s-ar putea discuta şi se discută în jurul consolidării lor, la distanţă semnificativă de patologia manipulării cu orice preţ. Daniel Innerarity nu are, însă, în vedere diferenţierea practicilor democraţiei în diferite ţări, ci face “l’inventaire des plaintes qui ont cours actuellement” cu privire la practicarea democraţiei în societăţile europene, în primul rând. Baza generalizărilor sale este suficientă, chiar dacă nu este puternică.
Aşadar, cu ce fel de democraţie avem de-a face în practicile zilelor noastre? Daniel Innerarity întocmeşte un inventar al felurilor de a face politică. Horaţiu, referindu-se la Imperiul Roman, vedea politica drept “navigation reussie” (p. 29). Oakeshott o socotea drept “l’art de discerner avec intelligence les opportunités” (p.40), Nietzsche considera că orice angajare faţă de fapte este gândire din nou a aceloraşi fapte, încât politica este mereu “invention” (p.50), Ulrich Beck vorbeşte de politică drept “compromis” (“la bonne politique transforme le ceci ou cela en un ceci et acela”)(p.61), ideologia “grandfrerismului” echivalează politica cu “mediation” între interese diverse apelând la umanitatea oamenilor (p. 65). La adresa fiecăreia dintre formule, Daniel Innerarity aduce obiecţii majore din punctul de vedere al atingerii unei politici democratice. Prima antrenează disoluţia reflecţiei şi confundă virtutea cu manifestarea incapacităţii. A doua pleacă de la premisa după care politica precede realitatea, în vreme ce, de fapt, o urmează. A treia nu spune cum se alege între valori, ştiind că politica presupune opţiuni în sfera valorilor. A patra duce la “tyrannie des petites decisions”, care nu rezolvă probleme. A cincea suspendă politica propriu-zisă în favoarea unei personalizări sentimentale a abordării problemelor.
Nu se poate concepe politică democratică fără a observa interacţiunea inevitabilă a politicii cu alte sectoare ale societăţii (economia, administraţia etc.) şi, pe de altă parte, fără a asuma “limitările (les limitations)” pe care politica trebuie să le accepte şi să şi le impună ei înseşi. Realitatea socială este totdeauna polifonică. “La police a besoin de la politique, l’économie este stupide quand elle fonctionne isolément, la culture este pur narcissisme lorsqu’elle ignore totalement la rentabilité, la science n’est qu’une des voix dans le concert qu’est la société. Chacun de ces langages tend à se constituer en sphère exclusive et à faire abstraction des corrections que peuvent lui offrir les autres. C’est pourquoi il n’est pas rationnel de se fier à un seul critère de rationalité” (p. 74). Ca urmare, politica însăşi trebuie să-şi impună “limitări”. “Toute institution et tout ordre politique raisonnables sont en fait régis par une interdiction tacite du repliement total sur soi” (p. 75). Se poate spune că “orice instituţie trebuie, din acest motiv, să includă un punct de vedere exterior asupra ei înseşi” (p. 75). Politica democratică are, aşadar, de flexibilizat punctele de vedere şi de tolerat varietatea abordărilor. Chiar dacă, aşa cum observa Proust, există tendinţa de “plagiere de sine”, tolerarea altora trebuie urmărită. Cel puţin morala ne obligă la această toleranţă respectuoasă, ştiind prea bine că formula Lordului Acton, după care “puterea corupe totdeauna”, se verifică mereu. Între “moralizarea politicii” şi “amoralism” trebuie asumat că “în societăţile moderne nu se poate controla sistemul politic decât cu criterii politice” (p. 86).
În ultimele decenii societăţile complexe au intrat însă într-o “nouă logică socială”. “Pluralismul”, aşa cum s-a consacrat la începutul societăţii moderne, nu mai dă seama de ceea ce se petrece astăzi. Nu se mai acceptă “ierarhii” sociale pe baze “naturale”, precum în “societăţile tradiţionale”, dar pluralismul de astăzi este ceva nou. Michael Walzer l-a numit “pluralismul sferelor” (şcoala, familia, întreprinderea, partidul, templul etc.). Oricum l-am numi, pluralismul, mai ales atunci când implică valori, este nou pentru că valorile pe care le include sunt “incomparabile” (necomensurabile), chiar “incompatibile” (p.96). Împrejurarea nu justifică relativismul, iar alegerea între valori nu este inevitabil arbitrară. La această situaţie se adaugă o alta: “la complexité croissante de la culture contemporaine se traduit par une conflictualité également croissante. L’idée d’une société domestique plus ou moins sépare des autres pays et cultures, gérant de manière indépendante ses propres affaires, est chaque jour plus anachronique. Les questions critiques - concernant l’économie, l’envenimement, l‘émigration, la recherche scientifique ou la sécurité - peuvent seulement être gérées au niveau international, où nous devons apprendre à agir dans un contexte de cultures et de mondes de vie très différents” (p. 97). În ambele situaţii, posibilitatea modelării de soluţii “neutre” este subminată. “Il paraît nécessaire d’avancer vers un modèle moins contractualiste, un modèle de décision sociale dans lequel l’accord reflète un processus ouvert de discussion” (p. 108). Aşa stând lucrurile, “injustiţia” nu este exclusă, iar politica orientată spre garantarea “egalităţii sociale” poate duce la izolarea de viaţa reală a “societăţilor complexe” (p. 115).
Peste toate, democraţiile din societăţile amintite de astăzi nu mai pot spera să rezolve probleme prin “acord universal”. “Le renoncement à cet espoir serait inhumain sans l’effort pour expliciter les désaccords et essayer de les minimiser. On pourrait nommer démocratie conflictuelle une démocratie qui s’assignerait cet objectif. Elle consisterait en un espace de combat ouvert, avec des résultats imprévisibles et des équilibres précaires, aussi éloigne de la stabilité consensuelle que de l’indifférence de l’équilibre. Le pluralisme tragique et la démocratie conflictuelle s’appellent l’un l’autre parce qu’ils visent tous deux à éntendre l’accord sans pour autant considérer le désaccords comme illégitime” (p. 116). Una dintre implicaţiile noii situaţii a democraţiei este descompunerea “vieţii private”: ceea ce, prin tradiţia liberală, s-a considerat a fi “viaţa privată” este dependentă tot mai mult de viaţa politică. Nu mai există “strategie de privatizare viabilă” (p. 119). “Les interdépendances, dans la société contemporaine, sont très importantes et les forces de normalisation, de surveillance et de contrôle très puissantes” (p.119). Ne îndreptăm, în orice caz, spre o lume prozaică, în care nu ne mai putem realiza orice obiectiv, “Une démocratie conflictuelle ne nous offre pas le spectacle agréable d’une vie en commun facile et harmonieuse. Mais la discussion est plus intéresante que la neutralisation prophylactique de la diversité. Lorsqu’on a accepté la pluralité, on peu aller au-delà de la simple tolérance et accueillir comme un enrichissement, au moment où nous cherchons à faire valoir nos propres aspiration, l’accord, la collaboration et même la résistance des autres” (p.120).
Ştim că în anii şaptezeci Habermas a elaborat o filozofie politică drept parte a unui vast raţionalism discursiv, opusă tehnocratismului şi democraţiilor oligarhice, în care tema este obţinerea consensului atins argumentativ. Formula unei “democraţii deliberative”, orientată normativ de idealul consensului, a căpătat cea mai amplă fundamentare filosofică, sociologică, economică şi juridică din filosofia dintotdeauna. Daniel Innerarity caută o alternativă la formula consensuală. El consideră, la distanţă de Martha Nussbaum, care operează cu ideea “cetăţeniei mondiale”, şi în acord cu Chantal Mouffe, care consideră “antagonismul” ca inevitabil în societatea modernă, că avem de-a face cu antagonism ineluctabil, un “nou antagonism”, mai difuz în societate. A admite ineluctabilitatea antagonismului nu periclitează democraţia. “les confrontations idéologiques ou identitaires ne sont pas nécessairement du danger pour la démocratie. Ce qui la menace, c’est plutôt le manque de discussion, la pression de l’unanimité, l’imposition du politiquement correct, ou le fait d’ériger le particulier en point de vue universel que tous devraient adopter” (p. 128). Democraţia are nevoie de înnoire, dar “la rénovation de la démocratie ne viendra pas d’une ferveur pour le consensus mais de la culture du désaccord raisonnable” (p. 129).
Democraţia orientată spre “discuţie şi “dezacord rezonabil” are implicaţii în toate direcţiile. Daniel Innerarity le observă pe cazurile abordării identităţii, a vizibilităţii politicii , a securităţii, a raportării la natură, a conceperii statului naţional şi a guvernării societăţilor complexe. 7
Cu ce democraţie avem de-a face în societăţile în care şansele sporirii consumului şi ale mediatizării se folosesc nu pentru a mări şansele de “viaţă bună” ale cetăţenilor, ci pentru a le manipula voinţa şi conştiinţa? Este evident că nu orice societate foloseşte consumul ridicat şi mediatizarea pentru manipulare, chiar dacă oriunde puterea politică selectată prin votul democratic caută să-şi promoveze obiectivele. Democraţiile de referinţă (SUA, Germania etc.) rămân, oricât s-ar putea discuta şi se discută în jurul consolidării lor, la distanţă semnificativă de patologia manipulării cu orice preţ. Daniel Innerarity nu are, însă, în vedere diferenţierea practicilor democraţiei în diferite ţări, ci face “l’inventaire des plaintes qui ont cours actuellement” cu privire la practicarea democraţiei în societăţile europene, în primul rând. Baza generalizărilor sale este suficientă, chiar dacă nu este puternică.
Aşadar, cu ce fel de democraţie avem de-a face în practicile zilelor noastre? Daniel Innerarity întocmeşte un inventar al felurilor de a face politică. Horaţiu, referindu-se la Imperiul Roman, vedea politica drept “navigation reussie” (p. 29). Oakeshott o socotea drept “l’art de discerner avec intelligence les opportunités” (p.40), Nietzsche considera că orice angajare faţă de fapte este gândire din nou a aceloraşi fapte, încât politica este mereu “invention” (p.50), Ulrich Beck vorbeşte de politică drept “compromis” (“la bonne politique transforme le ceci ou cela en un ceci et acela”)(p.61), ideologia “grandfrerismului” echivalează politica cu “mediation” între interese diverse apelând la umanitatea oamenilor (p. 65). La adresa fiecăreia dintre formule, Daniel Innerarity aduce obiecţii majore din punctul de vedere al atingerii unei politici democratice. Prima antrenează disoluţia reflecţiei şi confundă virtutea cu manifestarea incapacităţii. A doua pleacă de la premisa după care politica precede realitatea, în vreme ce, de fapt, o urmează. A treia nu spune cum se alege între valori, ştiind că politica presupune opţiuni în sfera valorilor. A patra duce la “tyrannie des petites decisions”, care nu rezolvă probleme. A cincea suspendă politica propriu-zisă în favoarea unei personalizări sentimentale a abordării problemelor.
Nu se poate concepe politică democratică fără a observa interacţiunea inevitabilă a politicii cu alte sectoare ale societăţii (economia, administraţia etc.) şi, pe de altă parte, fără a asuma “limitările (les limitations)” pe care politica trebuie să le accepte şi să şi le impună ei înseşi. Realitatea socială este totdeauna polifonică. “La police a besoin de la politique, l’économie este stupide quand elle fonctionne isolément, la culture este pur narcissisme lorsqu’elle ignore totalement la rentabilité, la science n’est qu’une des voix dans le concert qu’est la société. Chacun de ces langages tend à se constituer en sphère exclusive et à faire abstraction des corrections que peuvent lui offrir les autres. C’est pourquoi il n’est pas rationnel de se fier à un seul critère de rationalité” (p. 74). Ca urmare, politica însăşi trebuie să-şi impună “limitări”. “Toute institution et tout ordre politique raisonnables sont en fait régis par une interdiction tacite du repliement total sur soi” (p. 75). Se poate spune că “orice instituţie trebuie, din acest motiv, să includă un punct de vedere exterior asupra ei înseşi” (p. 75). Politica democratică are, aşadar, de flexibilizat punctele de vedere şi de tolerat varietatea abordărilor. Chiar dacă, aşa cum observa Proust, există tendinţa de “plagiere de sine”, tolerarea altora trebuie urmărită. Cel puţin morala ne obligă la această toleranţă respectuoasă, ştiind prea bine că formula Lordului Acton, după care “puterea corupe totdeauna”, se verifică mereu. Între “moralizarea politicii” şi “amoralism” trebuie asumat că “în societăţile moderne nu se poate controla sistemul politic decât cu criterii politice” (p. 86).
În ultimele decenii societăţile complexe au intrat însă într-o “nouă logică socială”. “Pluralismul”, aşa cum s-a consacrat la începutul societăţii moderne, nu mai dă seama de ceea ce se petrece astăzi. Nu se mai acceptă “ierarhii” sociale pe baze “naturale”, precum în “societăţile tradiţionale”, dar pluralismul de astăzi este ceva nou. Michael Walzer l-a numit “pluralismul sferelor” (şcoala, familia, întreprinderea, partidul, templul etc.). Oricum l-am numi, pluralismul, mai ales atunci când implică valori, este nou pentru că valorile pe care le include sunt “incomparabile” (necomensurabile), chiar “incompatibile” (p.96). Împrejurarea nu justifică relativismul, iar alegerea între valori nu este inevitabil arbitrară. La această situaţie se adaugă o alta: “la complexité croissante de la culture contemporaine se traduit par une conflictualité également croissante. L’idée d’une société domestique plus ou moins sépare des autres pays et cultures, gérant de manière indépendante ses propres affaires, est chaque jour plus anachronique. Les questions critiques - concernant l’économie, l’envenimement, l‘émigration, la recherche scientifique ou la sécurité - peuvent seulement être gérées au niveau international, où nous devons apprendre à agir dans un contexte de cultures et de mondes de vie très différents” (p. 97). În ambele situaţii, posibilitatea modelării de soluţii “neutre” este subminată. “Il paraît nécessaire d’avancer vers un modèle moins contractualiste, un modèle de décision sociale dans lequel l’accord reflète un processus ouvert de discussion” (p. 108). Aşa stând lucrurile, “injustiţia” nu este exclusă, iar politica orientată spre garantarea “egalităţii sociale” poate duce la izolarea de viaţa reală a “societăţilor complexe” (p. 115).
Peste toate, democraţiile din societăţile amintite de astăzi nu mai pot spera să rezolve probleme prin “acord universal”. “Le renoncement à cet espoir serait inhumain sans l’effort pour expliciter les désaccords et essayer de les minimiser. On pourrait nommer démocratie conflictuelle une démocratie qui s’assignerait cet objectif. Elle consisterait en un espace de combat ouvert, avec des résultats imprévisibles et des équilibres précaires, aussi éloigne de la stabilité consensuelle que de l’indifférence de l’équilibre. Le pluralisme tragique et la démocratie conflictuelle s’appellent l’un l’autre parce qu’ils visent tous deux à éntendre l’accord sans pour autant considérer le désaccords comme illégitime” (p. 116). Una dintre implicaţiile noii situaţii a democraţiei este descompunerea “vieţii private”: ceea ce, prin tradiţia liberală, s-a considerat a fi “viaţa privată” este dependentă tot mai mult de viaţa politică. Nu mai există “strategie de privatizare viabilă” (p. 119). “Les interdépendances, dans la société contemporaine, sont très importantes et les forces de normalisation, de surveillance et de contrôle très puissantes” (p.119). Ne îndreptăm, în orice caz, spre o lume prozaică, în care nu ne mai putem realiza orice obiectiv, “Une démocratie conflictuelle ne nous offre pas le spectacle agréable d’une vie en commun facile et harmonieuse. Mais la discussion est plus intéresante que la neutralisation prophylactique de la diversité. Lorsqu’on a accepté la pluralité, on peu aller au-delà de la simple tolérance et accueillir comme un enrichissement, au moment où nous cherchons à faire valoir nos propres aspiration, l’accord, la collaboration et même la résistance des autres” (p.120).
Ştim că în anii şaptezeci Habermas a elaborat o filozofie politică drept parte a unui vast raţionalism discursiv, opusă tehnocratismului şi democraţiilor oligarhice, în care tema este obţinerea consensului atins argumentativ. Formula unei “democraţii deliberative”, orientată normativ de idealul consensului, a căpătat cea mai amplă fundamentare filosofică, sociologică, economică şi juridică din filosofia dintotdeauna. Daniel Innerarity caută o alternativă la formula consensuală. El consideră, la distanţă de Martha Nussbaum, care operează cu ideea “cetăţeniei mondiale”, şi în acord cu Chantal Mouffe, care consideră “antagonismul” ca inevitabil în societatea modernă, că avem de-a face cu antagonism ineluctabil, un “nou antagonism”, mai difuz în societate. A admite ineluctabilitatea antagonismului nu periclitează democraţia. “les confrontations idéologiques ou identitaires ne sont pas nécessairement du danger pour la démocratie. Ce qui la menace, c’est plutôt le manque de discussion, la pression de l’unanimité, l’imposition du politiquement correct, ou le fait d’ériger le particulier en point de vue universel que tous devraient adopter” (p. 128). Democraţia are nevoie de înnoire, dar “la rénovation de la démocratie ne viendra pas d’une ferveur pour le consensus mais de la culture du désaccord raisonnable” (p. 129).
Democraţia orientată spre “discuţie şi “dezacord rezonabil” are implicaţii în toate direcţiile. Daniel Innerarity le observă pe cazurile abordării identităţii, a vizibilităţii politicii , a securităţii, a raportării la natură, a conceperii statului naţional şi a guvernării societăţilor complexe. 7
DISTRIBUIE
Comenteaza
