La modă sunt două curente. Primul, cruciada cu mercantilismul şi cu spiritul american ale Valentine's Day, sărbătoare importată în euforia postrevoluţionară. Luptătorii împotriva inautenticului au reînviat, în replică, Dragobetele, sărbătoare românească de mult uitată care, prin contrast, se voia mai pitorească, mai frumoasă, mai verde. Apariţia şi succesul Valentine's Day potenţează, aşadar, Dragobetele. Prin gestica şi retorica lor, adepţii cei mai vehemenţi ai Dragobetelui par a fi, în realitate, mai degrabă duşmani ai Sfântului Valentin decât hipnotizaţi de fiul Babei Dochia, expunându-şi ostentativ distanţa autoimpusă faţă de "kitsch-ul importat". Ceea ce mi se pare paradoxal şi, totodată, straniu e felul în care o splendidă sărbătoare a iubirii a fost şi, într-o oarecare măsură, este în continuare promovată prin exacerbarea dispreţului faţă de o alta, ce-i drept străină, a aceleiaşi stări.
Al doilea curent, întâlnit la tot pasul, pune în acţiune principiul "De ce trebuie să ne iubim doar o zi pe an?" sau, cum sublinia un cititor revoltat zilele trecute: "Ne iubim doar o zi pe an şi restul ne minţim?". Principiul are mare priză la promotorii cei mai zeloşi ai iubirii. Sună bine. Pare just. Pare o luptă împotriva clişeelor. Exprimă un trend mai puternic. Acelaşi care determină de Crăciun şi de Paşte reacţii vehemente împotriva campaniilor de genul "Fii mai bun!", cu motivaţia, din nou seducătoare la prima vedere, "Trebuie să fim buni tot anul", aşa cum şi femeia merită să fie sărbătorită în fiecare zi, nu numai de 8 Martie.
Într-o lume ideală, principiul ar fi, probabil, de netăgăduit. Da, ar trebui să fim tot timpul buni, să iubim, să îi facem permanent pe cei de lângă noi să simtă asta. În realitate însă, lăsând ipocrizia la o parte, nu suntem buni tot timpul şi, chiar dacă iubim, măcinaţi de preocupări mărunte, uităm, neglijăm imprudent şi uneori cu consecinţe ireversibile, să transmitem asta. În acest context, demitizarea sărbătorilor, până şi a celor cu adevărat importante, nu reuşeşte decât diluarea până la disoluţie a efectului benefic pe care acestea ar trebui să îl aibă, într-o lume oricum din ce în ce mai rece, mai cinică, mai pragmatică.
Problema reală este însă că am pierdut legătura cu sâmburele sacru al sărbătorilor. Ca toată viaţa noastră de fapt, ele sunt sufocate de comercial şi strategii de marketing, care ne presetează pervers. De Crăciun vrem un brad altfel ca anul precedent, decorat după tendinţele noului sezon, cadourile cele mai scumpe, bucatele cele mai rafinate şi vacanţe la schi sau tropice. De Valentine's vrem trandafiri, obligatoriu roşii, ciocolată fină şi inima de pluş cumpărată de la mall - cu cât mai mare, cu atât mai mare şi iubirea. Cred că în agitaţia pustiitoare de astăzi, mai mult ca altădată, trebuie să recuperăm adevărata semnificaţie a sărbătorilor. Că în realitate avem nevoie de ele, poate mai mult ca oricând, ca de nişte ocazii privilegiate pentru reflecţie, pentru sustragere din infernalul galop cotidian, pentru refacerea relaţiilor fundamentale, în primul rând, cu sinele nostru împuţinat, devastat de spaime de tot felul şi în al doilea, cu oamenii de lângă noi, sărăciţi şi ei, la propriu şi la figurat, înfricoşaţi de tot şi de toate, iremediabil singuri.
Aşadar, de Valentine's Day şi de Dragobete, poate că nu iubim mai intens şi, cu siguranţă, nu am putea-o face programat, însă cred că ar trebui să ne preocupe mai puţin ostracizarea clişeelor, cât detaşarea de ele, cu tot ce presupune asta, şi ieşirea din cotidian pentru realizarea unor conexiuni în realitate mult mai importante, de care sufletele noastre au aşa de mare nevoie.
Ioana Romana LAURENŢIU
Ioana Romana Laurenţiu este partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu şi Asociaţii
