La sfârşitul anilor nouăzeci, s-a făcut din nou o analiză, în SUA. Rezultatul prim este lucrarea The Origins of Backwardness in Eastern Europe. Economics and Politics from Middle Ages Until the Early Twentieth Century (1989), al cărei răspuns poate fi rezumat astfel: rămânerea în urmă a Europei Răsăritene precede absorbţia ei în sistemul mondial şi trebuie explicată luând în seamă istoria diferită a regiunilor Europei; explicaţia (ce trebuie să răspundă la întrebarea simplă de ce Albania a avut o evoluţie atât de diferită de Elveţia) rezidă în apariţia în Vest a unei "constelaţii politice şi atmosfere intelectuale", ca urmare a joncţiunii oraşelor, regilor, lorzilor şi bisericii, ce a imprimat un dinamism specific, în vreme ce "Eastern Europe lacked many of the prerequisities for such development"; din secolul al XVI-lea se formează ... "periferia" Europei, ce include Răsăritul, şi rămâne în urma restului; nici politicile ulterioare naţionaliste, nici socialismul nu au putut înlătura rămânerea în urmă a Răsăritului; "dependenţa" nu a fost niciodată cauză a rămânerii în urmă ca atare, ci, mai curând, prilej de avantaje economice, chiar dacă "the contact with the west, whether in sixteenth century Poland, or in late nineteenth - century Romania, did not automatically bring the benefits of progress"; "political dependency is not, by itself, a meaningful predictor of economic dynamism"; "economic limitations have set boundaries for political action, not vice versa"; circumstanţele politice - în primul rând eforturile elitelor naţionaliste de a domina, care au condus la irosirea proiectelor şi la rate de schimb favorabile sponsorilor lor occidentali - au avut efectul decisiv asupra dezvoltării economice.
Răspunsul de mai sus, care pune întreaga greutate pe "constelaţia politică" (în fapt, pe calitatea deciziilor şi a decidenţilor) şi "atmosfera intelectuală", este nu numai confirmat, ci chiar întărit de experienţa tranziţiei din Europa Centrală şi Răsăriteană. Tranziţia s-a desfăşurat între 1989 şi 2004, în condiţii internaţionale probabil unice în istoria de până acum a Europei: ne aflăm încă în cea mai lungă perioadă de pace din istoria continentului, iar autonomia de decizie a naţiunilor europene nu a fost niciodată atât de largă. Niciodată propria evoluţie nu a depins în atât de mare măsură de propriile proiecte şi eforturi "interne" ale ţărilor respective. Faptul că şi în urma tranziţiei au rămas diferenţe semnificative între Europa Răsăriteană şi restul continentului, că rămânerea în urmă continuă, ba în România s-a şi accentuat din 2009, justifică tragerea de concluzii noi.
Din raţiuni suplimentare - perioada de autonomie de decizie a naţiunilor Europei Răsăritene şi instalarea condiţiilor globalizării - abordarea naţionalistă a problemelor ţărilor din regiune este în contratimp cu evoluţia istorică europeană. Din raţiuni ce ţin de situaţia internaţională - cea mai lungă perioadă de pace din istoria Europei şi disponibilitatea Occidentului la a sprijini tranziţia spre societăţi deschise în Europa Răsăriteană - este infirmată abordarea mondialistă ce pleacă de la "teoria sistemului mondial". Dezvoltarea se dovedeşte a fi dependentă de forţele interne. Şi în situaţia în care structura economiei mondiale aduce avantaje şi dezavantaje, nimeni nu este împiedicat să-şi ia deciziile adecvate.
Împrejurarea că în chiar condiţiile autonomiei de decizie a naţiunilor şi ale disponibilităţii ţărilor occidentale la a sprijini tranziţia, ţările Europei Răsăritene au luat decizii discutabile (de pildă, favorizarea în alegeri a forţelor ce legau mai curând cu trecutul şi, mai recent, căderea, precum în România, sub regimuri controlate de incompetenţi şi demagogi, care amintesc de pagini sumbre ale istoriei) arată că abordarea adamsmithoniană este, în cel mai bun caz, o generoasă, dar naivă, presupoziţie. Autonomia de decizie se dovedeşte a fi numai o condiţie, inevitabil insuficientă, a dezvoltării. Alte condiţii - acumularea de capital pentru investiţii, democratizări şi descentralizări ale deciziilor, o cultură instituţională, o politică a valorilor, guvernanţi calificaţi, o cultură a libertăţii, motivaţii pentru efort disciplinat şi acţiuni bazate pe cunoaştere - rămân, de asemenea, importante. Acestea sunt conţinute în teoria modernizării.
