Divergenţa economică în raport cu Europa

Stabilizarea macroeconomică (rezultată în urma programului cu Fondul Monetar Internaţional de la finele anilor 1990), coroborată cu perspectivele de aderare la structurile euroatlantice, dar şi cu dimensiunea pieţei, potenţialul de export şi de consum (după un deceniu de evoluţie nefavorabilă a cererii de bunuri de consum îndelungat), costul redus al forţei de muncă sau potenţialul de privatizare sunt factori care au contribuit la ameliorarea imaginii economiei României în exterior la începutul anilor 2000. Astfel, am asistat la intrarea treptată şi, ulterior, la accelerarea fluxurilor de investiţii străine pe plan intern. Mai întâi, vorbim despre investiţiile directe, fie sub forma privatizărilor sau a operaţiunilor greenfield (acestea au vizat, în primul rând, industria prelucrătoare şi, mai apoi, sectorul de servicii). Prin urmare, economia internă a iniţiat (încă din anii premergători aderării efective la Uniunea Europeană) un proces de convergenţă către media europeană. Desigur, ne referim atât la fenomenul de convergenţă nominală (măsurat prin indicatori precum inflaţia, deficitul bugetar), dar şi convergenţă reală (măsurat prin indicatori precum PIB/locuitor, productivitatea muncii).

Acest proces de convergenţă s-a accelerat la jumătatea deceniului trecut. Practic, din momentul semnării Tratatului de Aderare (2005) fluxurile de investiţii străine s-au accelerat până în momentul declanşării crizei. La această evoluţie favorabilă a intrărilor de capital în economia internă au contribuit şi veniturile trimise de forţa de muncă română din străinătate, dar şi liberalizarea fluxurilor de capital. Spre exemplu, dacă considerăm indicatorul PIB/locuitor, observăm o creştere de la aproximativ 20% din media europeană (la începutul anilor 2000), până la nivelul de 40% în momentul declanşării crizei economice pe plan intern (a doua jumătate a anului 2008). Cu toate acestea, în perioada anilor de criză economică am asistat la întreruperea procesului de convergenţă econonomică. Mai mult, economia internă practic a înregistrat în acest interval de timp o divergenţă reală faţă de media europeană. Cel puţin în 2009 şi 2010 şi, foarte probabil, în 2011. În 2009, economia internă s-a contractat la un ritm aproape dublu comparativ cu cel consemnat în Uniunea Europeană, iar în 2010 PIB-ul intern a continuat să scadă, în timp ce în UE PIB-ul a crescut.

De asemenea, în ultimele trimestre am asistat şi la divergenţă din punct de vedere nominal. În primul rând, se menţionează inflaţia. Dacă în UE criza economică a determinat o atenuare semnificativă a presiunilor inflaţioniste (prin prisma declinului semnificativ al cererii agregate), pe plan intern inflaţia s-a accelerat. Această intensificare a presiunilor inflaţioniste pe plan intern în timpul crizei economice a fost determinată de factori structurali (rigiditatea preţurilor, aspecte deficitare în ceea ce priveşte oferta agregată), dar şi de elemente non-monetare (majorarea accizelor sau a taxei pe valoarea adăugată). Divergenţa nominală se poate observa şi din punctul de vedere al indicatorilor din sfera finanţelor publice (deficit bugetar, datorie publică). Ponderea datoriei publice în PIB s-a dublat în ultimii doi ani, până la un nivel de aproximativ 40%. Chiar dacă se menţine tot sub pragul de 60% din PIB (menţionat în Tratatul de la Maastricht), dinamica datoriei publice este îngrijorătoare.

Totodată, criza economică a scos în evidenţă problemele structurale cu care se confruntă economia internă, care par a fi mult mai grave comparativ cu cele din statele vechi membre ale UE. Am asistat în ultimii ani la un ciclu economic fără creare de locuri de muncă (masa salarială s-a redus). Declinul numărului de salariaţi coroborat cu majorarea numărului de asistaţi sunt factori care au contribuit la adâncirea dezechilibrelor structurale ale sistemului de asigurări sociale. În acelaşi timp, primul ciclu economic de piaţă a fost o oportunitate pierdută pentru proiectele de infrastructură publică, menite să contribuie la dezvoltarea sustenabilă a sectorului privat. Mai ales că în anii premergători crizei accesul la finanţare internaţională a fost facilitat de procesul de globalizare, dar şi de integrarea europeană. Mai mult, deşi am asistat la o ameliorare a structurii exporturilor (care nu mai sunt dependente de lohn, cum se întâmpla în urmă cu un deceniu), nu putem vorbi încă de o economie competitivă pe plan european (în adevăratul sens al cuvântului). Desigur, în acest moment se pot menţiona multe semnale de depăşire a punctului critic, a punctului de inflexiune de către economia internă şi se vorbeşte (chiar dacă prematur) de intrarea într-un nou ciclu economic.

Cu toate acestea, nu putem vorbi încă de reluarea procesului de convergenţă către media europeană. Un proces de convergenţă durabilă presupune în primul rând o strategie macroeconomică de dezvoltare pe termen mediu şi lung, care să se axeze pe creşterea competitivităţii, pe importanţa acordată sectoarelor economice cu valoare adăugată ridicată, prin ameliorarea continuă a structurii exporturilor, prin dinamizarea pieţei forţei de muncă (creşterea ratei de participare), prin atragerea de investiţii străine cu orientare spre valoare adăugată pe termen lung. Altfel, economia internă riscă să piardă trenul integrării reale în Europa şi să devină o regiune europeană defavorizată pe termen lung (un exemplu clasic de asimetric şoc). Contextul internaţional, dar şi perspectivele endogene ale economiei interne par mult mai pesimiste faţă de cele de la începutul anilor 2000, când România a iniţiat primul ciclu de economie de piaţă.

Andrei RĂDULESCU
analist Target Capital