Lecţii elene pentru economia internă (I)

În primul rând, colapsul economiei elene atrage atenţia cu privire la faptul că, odată cu aderarea la o uniune monetară, un stat pierde şi capacitatea de a controla moneda de emisiune a datoriei publice. De asemenea, situaţia Greciei demonstrează importanţa existenţei unui buget federal la nivelul unei uniuni monetare, ceea ce presupune, ex-ante, o uniune politică.

Totodată, se evidenţiază din nou insuficienţa convergenţei nominale: de la o stare de convergenţă nominală am asistat la intensificarea fenomenelor de divergenţă reală în rândul economiilor europene în ultimii ani. Nu în ultimul rând, cazul elen atrage atenţia cu privire la necesitatea unei convergenţe a culturilor/mentalităţilor în rândul economiilor membre ale unei uniuni monetare.

În acelaşi timp, din situaţia Greciei se pot desprinde o serie de lecţii, atât pentru statele membre ale Zonei Euro, cât şi pentru economiile candidate la acest proiect, inclusiv România. De altfel, se pot menţiona unele puncte comune, în sens negativ, în evoluţia celor două economii în perioada premergătoare declanşării celei mai severe crize economico-financiare mondiale din ultimele decenii: deficitul de cont curent, dezechilibrele bugetare, presiunile inflaţioniste. Practic, dacă România ar fi fost membră a unei uniuni monetare, dezechilibrele macroeconomice create în anii premergători crizei ar fi putut conduce, în contextul crizei economice, la o situaţie apropiată de cea înregistrată astăzi în Grecia.

Cum se poate observa, economia internă a consemnat după 1990 un deficit de cont curent. An de an. Cu alte cuvinte, în fiecare an din ultimele două decenii economia României a consumat peste posibilităţi. O parte din acest dezechilibru a fost determinat de importurile de tehnologie, însă acestea s-au dovedit insuficiente pentru a crea valoarea adăugată necesară echilibrării contului curent. În realitate, dezechilibrul extern s-a intensificat în anii premergători crizei mondiale (peste 13,4% din produsul intern brut în 2007, peste 11,6% din PIB în 2008), evoluţie determinată de nivelul redus al costurilor de finanţare pe mapamond (dat fiind excesul de economisire din economiile emergente ale Asiei), dar şi de liberalizarea fluxurilor internaţionale de capital, ceea ce a condus treptat la "euroizarea" economiei.

Cu alte cuvinte, apetitul faţă de risc al agenţilor privaţi a consemnat cote ridicate ("unde de optimism") în anii premergători declanşării celei mai severe crize economico-financiare mondiale din ultimele decenii. Totodată, comportamentul finanţelor publice pe plan intern s-a remarcat prin caracterul prociclic în deceniul trecut. Cum se poate observa, componenta structurală a deficitului s-a agravat în perioada 2006-2008. Această evoluţie a fost determinată de avansul cheltuielilor bugetare (de la 32,1% din PIB în 2005 la 39,4% din PIB în 2010), dat fiind că ponderea veniturilor bugetare în PIB s-a menţinut în jurul pragului de 32% în ultimii şase ani, conform Fondului Monetar Internaţional.

Andrei RĂDULESCU
analist Target Capital