Ipocrizie, tradiţie şi sărăcie românească

Maria Teodorescu a împlinit de curând 70 de ani, dar şi de data asta a uitat să se sărbătorească.

S-a trezit, ca în fiecare dimineaţă de când se ştie, la 4:30 fix, fără ceas deşteptător, şi s-a dus direct la staul. Şi-a pus mâinile în şolduri, s-a uitat pierdută înăuntru pentru câteva secunde, apoi la cer, apoi în pământ şi a plecat deznădăjduită către cealaltă parte a curţii, unde are mai multe de făcut. Cu ceva vreme în urmă a rămas fără vacă. Preferă să nu se gândească la împrejurări, pentru că durerea amintirilor îi sfâşie inima. Nici n-a avut bani să-şi cumpere alta. Faptul că n-o mai are o răneşte direct în orgoliul ei de femeie gospodină, într-un sat în care nu există casă fără vacă de muls, iar brânză cumpără de la magazin doar cei mai leneşi. Din momentul acela preferă să nu mănânce deloc, ci să înghită doar câte un colţ de pâine sau câte o bucată de mămăligă cu laptele pe care i-l dă în secret vecina din dreapta casei. A pus de cozonaci...

Prea mulţi, deşi a rămas şi ea singură în satul ăla plin de bătrâni uitaţi de zecile de nepoţi pe care i-au învăţat să meargă. La fel ca şi înainte, colacii sunt arătoşi şi gustoşi, dar fără zahăr, că zahărul e scump şi nu şi-l permite. Din aluatul lăsat la dospit, s-a băgat cu mâinile direct în balega cu paie din care face combustibil pentru încălzit la iarnă. Nu-i o ruşine, obiceiul datează de zeci de ani, de când toate curţile sunt pline în această perioadă a anului de "balegi" (aşa se numesc) ca nişte farfurii rotunde lăsate la uscat la soare. Are aceeaşi rochie-capot, paradoxal de curată, deşi o poartă în fiecare zi, în afară de ziua de sâmbătă, când o spală în apa Prutului, cu săpun neparfumat pe care şi-l face singură. Basmaua înflorată îi ascunde un păr lung, despletit în fiecare seară şi împletit la loc dimineaţă în două cozi, strânse apoi coc în vârful capului.

Căldura n-o ucide, dar dacă se încinge, se aşază pe prispa umbrită după ora 13:00. Aş fi tentată să spun că Maria Teodorescu trăieşte în satul x, dar adevărul e că nici numele satului nu-i relevant, nici "trăieşte" nu-i cel mai bine ales cuvânt. La vârsta la care omenii din lumea civilizată se duc la băi, în Europa, îşi "aranjează" nasul, buzele şi pomeţii sau primesc burse de la guvern să ia cursuri la universitate, femeia asta nu face decât un lucru: aşteaptă să moară. Ai zice că asta a făcut încă din tinereţe, de când copiii ei au plecat care încotro. Pentru că, în fiecare iarnă, Maria Teodorescu îşi coase darul de înmormântare cu aceeaşi abnegaţie cu care tinerele "grăbite" la măritat îşi ţes hainele de nuntă. Ca să aibă ce să împartă satului când o îngroapă popa. Asta e singura ei mândrie de om. Mai demult, îi lăsa pe cei 13 nepoţi ai ei să cotrobăie prin toate ungherele, în afară de camera din spate, cea mai mare, frumoasă şi răcoroasă, pe care o păstra intactă ca pe altarul din biserică. Acolo avea aranjate plăpumi, cuverturi, perne şi "pui" pline cu fulgii de la găinile care-i umblaseră la un moment dat printre picioare, "puţine, dar gustoase", cum obişnuia să zică, mileuri brodate, feţe apretate croşetate şi carpete ţesute.

Ştia la orice oră câţi oameni sunt în sat, câţi au plecat, câţi s-au născut şi cine a mai murit. Asta pentru că ba mai trebuia să ţeasă o învelitoare de pernă, ba îi rămânea una în plus. Munca la pomană nu a fost una uşoară, când a venit nenorocirea. Bărbatul ei de-o viaţă a făcut Alzheimer şi, într-o noapte, a dat foc locuinţei cu tot ce se afla în ea. Casa mai stă şi acum pe picioare, pereţii adică, însă munca ei n-a supravieţuit unui bărbat "nebun", cum l-a catalogat tot satul. Bine că a murit "a lu' Teodorescu", zic unii. Ea îl iubea aşa cum era, ca fiecare femeie care ştie că numai un bărbat îi este dat.
Recent am fost în ceva vacanţă de o săptămână într-un complex de lux din Europa. L-am întâlnit pe unul dintre patroni, un bărbat între două vârste, deştept şi cu simţul banului. În tricoul lui JF Ferre (scria mare pe piept, căci altfel n-aş fi ştiut), îmi vorbea repede despre nevoia de a prezerva tradiţia populară.

Se referea, probabil, involuntar, şi la cea din satul de lângă Prut al Mariei Teodorescu. Portul, ţesutul, făcutul brânzei şi al smântânii în tifon sau ulcele de lut crăpate de atâta vreme, baticul, mersul la coasă, tăiatul mămăligii cu aţă, ritualurile satului la sărbători, botezuri, nunţi, înmormântări, cântecele din faţa porţii, jucatul popicelor pe "toloacă" duminica după biserică. Mi-a amintit de prinţul Charles, care a spus la fel despre un sat din Ardeal: că trebuie să-şi păstreze tradiţiile. I-aş fi răspuns deţinătorului de complex hotelier luxos că, dacă a prezerva cultura înseamnă a lăsa un sat needucat, sărac, cocoşat de atâta muncă şi îngenuncheat de probleme să aştepte moartea, atunci prefer să dispară tradiţia cu totul. Tradiţia salvată prin sărăcie nu trebuie aplaudată. Ea se menţine, dacă se menţine, cu bani. Îmi pare rău când aud pe unul sau pe altul criticând Mercedesurile de pe uliţele ţării. Se plâng că satul nu mai este ce a fost, că bunul-simţ a fost înlocuit de kitsch (deşi kitschul este prezent şi în cele mai dezvoltate oraşe ale noastre, unde scuzele sunt mai puţine), că ţărăncile îşi pun brizbrizuri plasticate la icoane, iar băieţii merg la coasă încălţaţi în adidaşi. Că se relaxează la terasă ascultând Lady Gaga la casetofoane "lipite cu scoci" . Mai văd câte o poză pe Facebook cu câte o ţărancă bătrână şi ştirbă purtând un tricou pe care scrie ceva în engleză, când ea, probabil, de-abia citeşte pe româneşte, şi atunci cu siguranţă numai Biblia.

Dacă pentru restul amicilor de pe Facebook fotografia este motiv de râs în hohote batjocoritoare, eu zâmbesc în speranţa că bătrâna din poză are totuşi pe cineva care îi trimite din când în când, pe lângă tricouri, ceva bani. Nu mă deranjează că bluza ei străină a luat locul iei. Din contra, mesajul transmite altceva decât "I love NY" sau "My boyfriend is hot." Spune: "atât mă interesează pe mine să vă păstrez tradiţia, cât vă interesează şi pe voi, pe ONG-uri sau pe guvernanţi." Maria Teodorescu este una dintre cele mai înverşunate prezervatoare ale tradiţiei noastre româneşti, fiindcă altceva nu ştie şi nu poate să facă. Nevoia şi lipsurile, intelec-tuale şi financiare, o împing la ţesut într-o bucătărie mică de chirpici, pe acelaşi război de ţesut pe care bărbatul ei mort i l-a confecţionat cu zeci de ani în urmă. M-aş bucura dacă ar avea Mercedes să o ducă la sapă şi deci să nu-şi mai rupă opincile gumate mergând pe jos. De altfel, cred că i-ar prii o vacanţă într-un complex luxos unde prăjiturile au zahăr şi laptele l-au muls alţii la 4:30 dimineaţă. Oricum, mă bucur mai ales că ea nu aşteaptă pe nimeni la poartă să-i mulţumească pentru faptul "patriotic" de a păstra tradiţia locului. Ea îşi aşteaptă doar moartea.

Cristina CALANCEA

Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV. În prezent, studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA.