Degradarea învăţământului în România actuală (II)

(Urmare din ediţia de ieri)
Deciziile autorităţilor româneşti actuale se iau - se vede bine - mai mult pe apucate, şi nu pe baza unei cugetări responsabile.

De aceea, un grupuscul şi-a impus optica, în dauna majorităţii celorlalţi, universitari şi cercetători.

Să fim limpezi: cercetarea universitară rămâne, ca volum şi relevanţă, în primul plan oriunde în Europa. Fără ea, nici o ţară nu se poate dezvolta, nu numai în cunoaştere, ci şi în materie de soluţii tehnologice, administrative, culturale. De aceea, institutele, centrele de cercetare şi laboratoarele universitare ar trebui încurajate, nu discriminate. Evident că acestea fiind în universităţi, personalitatea juridică revine universităţilor, care sunt proprietarii de drept ai acestor institute, centre şi laboratoare. Nu ar trebui ca în faţa accesului la resursele financiare să se pună criteriul personalităţii juridice, care este, evident, de altă natură.

Ar trebui ca performanţa şi capacitatea institutului, centrului, laboratorului respectiv să conteze. Sunt solidar cu protestul amintit şi vom lupta pentru schimbarea în bine a criteriilor de acces la finanţare.

Sunt multe de spus în legătură cu acest triumf momentan al unei abordări antiştiinţifice şi inculte a ştiinţei din România. Mă rezum aici la patru observaţii. Prima este aceea că optica pe care o menţionaţi este a unor persoane care au ceva publicaţii ISI la activ, dar pe care nici o universitate, din ţară sau din afară, nu le-a angajat (astfel de "specialişti" fiind cu sutele de mii în lume!). Asemenea persoane tind să jupoaie o ţară care are nevoie de politici chibzuite, competente, înţelepte. A doua este aceea că publicaţiile ISI (în ţară sau în afară) sunt foarte importante dacă conţin inovaţii tehnologice, descoperiri ştiinţifice, creaţie intelectuală. La noi, aceste publicaţii au devenit, tot prin deformare din partea grupului menţionat, un scop în sine, încât trebuie pusă întrebarea: ce inovaţii, descoperiri, creaţii sunt în publicaţiile ce se avantajează? Vom vedea că recolta este foarte săracă. În definitiv, s-a ajuns să avem publicaţii ISI în chimie, de exemplu (domeniu în care, într-o facultate, de pildă, funcţionează un "laborator de produs articole ISI"), pe când industria chimică indigenă aproape a dispărut. Nu ar fi cazul ca cineva să răspundă? A treia este aceea că trebuie mai bine înţeles şi în România sensul ştiinţei, al cunoaşterii, în general. Publicarea este indispensabilă, publicarea în reviste ISI are importanţă crucială pentru vizibilitate, dar ştiinţa, cunoaşterea în general nu se încheie cu publicarea. Răspândirea, după recunoaşterea profesională calificată, a cunoştinţelor şi aplicarea sunt cel puţin la fel de importante. A patra observaţie se referă la nevoia urgentă pentru România de a avea o bine elaborată politică a cercetării, ca parte a politicii dezvoltării. Elaborarea politicii cercetării nu stă însă, în chip evident, în capacitatea actualelor autorităţi.

Vreau să menţionez şi alt aspect. Unii se aventurează în filosefome şi consideră că în ştiinţele experimentale cercetările sunt mai sigure şi mai demne de recunoaştere decât în ştiinţele sociale. În această situaţie, trebuie observat că se înşală amarnic cei care trag de aici concluzia că cercetătorii din ştiinţele sociale stau mai rău în ierarhizările internaţionale decât ceilalţi. Iată o probă: autorii de lucrări de istoria Transilvaniei, istoria evreimii în România, istoria filosofiei contemporane, religia în era globalizării, geografia regională, exegeza biblică, demografie transilvană, managementul firmelor clujene etc. - ca să iau câteva exemple la îndemână din universitatea din care fac parte - se plasează, în cel mai rău caz, între primii 100 din lume (inclusiv din motivul că este vorba de teme specifice). Avem în România vreun experimentalist care intră între primii o sută din lume? Nu pot şi nu vreau să dau răspunsul. Vreau însă să îndemn evaluatorii la moderaţie şi precizie în evaluări ale cercetării ştiinţifice din diferite domenii. Din păcate, la noi nu a pătruns încă o conştiinţă reflexivă a ştiinţei (care este înţeleasă mecanic şi incult, fără pregătire logico-epistemologică a cercetătorului, după calapoade de acum 90 de ani!). Nu se înţelege că unitatea ştiinţei stă pe o diversitate a ştiinţelor (empiric-analitice, strategic-analitice, istorico-hermeneutice, reflexive etc.), încât rareori putem vorbi de ştiinţă la singular. Adesea, cei care pretind că fac ştiinţă nu au cultură ştiinţifică (decum cultură teoretico-filosofică, rămasă prea slabă la noi). O cultură ştiinţifică având ca obiect ştiinţa a devenit indispensabilă pentru specialiştii din România actuală.

Protestele evreieşti şi germane, ca şi nemulţumirile exprimate de diplomaţi francezi şi de alţi reprezentanţi europeni sunt justificate. Din incompetenţă, ministerul distruge achiziţii culturale importante (programe de studii, învăţarea limbilor străine, instituţii internaţionale) obţinute de universităţi după 1989. La minister bate un vânt nu doar antiştiinţific, ci şi anticultural, care ar trebui stopat, din curate raţiuni de patriotism, cel puţin. În ceea ce ne priveşte, continuăm cooperarea cu parlamente, guverne, ministere europene şi neeuropene, într-un efort de a salva acele achiziţii culturale. Iar lacunele semnalate în scrisoarea congresmenilor americani, adresată Parlamentului României, privind legislaţia educaţiei din România actuală - etatizarea proprietăţilor universitare, discriminarea pe criterii de vârstă, desfiinţarea autonomiei universitare - sunt adevărate şi lovesc în învăţământul românesc. Ele merită să stea în atenţia fiecărui cetăţean onest.

Pe de o parte, curentul vine din calitatea joasă a decidenţilor. Thomas Mann semnala la timpul său cât de dramatică devine situaţia unei societăţi când aceasta intră sub controlul celor mai puţin pregătiţi şi mai corupţi. Pe de altă parte, curentul este susţinut, din păcate, de tot felul de conferenţiari şi lectori fără operă, care cred că o carieră universitară constă din funcţii administrative şi din pierderea timpului în comitete şi comisii, care s-au înmulţit la noi precum ciupercile. Aceştia ţin isonul măsurilor greşite şi păgubitoare pentru România - ţară care-şi cheltuie energii mai mari ca oricând şi bani mai mulţi ca altădată ţinând pe drumuri sute şi sute de "evaluatori", "inspectori", "membri", care ar face mult mai bine, pentru ei şi pentru universităţi, să revină în biblioteci şi laboratoare. Un universitar care nu "vede" măcar trei cărţi noi pe zi în domeniul său şi alte două în domenii învecinate este condamnat la descompunere, orice ar pretinde.

Resursele financiare nerambursabile sunt, în multe ţări, instrumente excelente de dezvoltare. Putem sesiza uşor în Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria efectele lor benefice. Dar nu numai absorbţia acestor resurse este o problemă în România, ci şi folosirea cu rezultate a resurselor europene după absorbţie. Folosirea a devenit în ţara noastră un teren al corupţiei fără seamăn. Cauza stă în cel puţin două erori politice. În loc ca aceste resurse financiare să fie rulate prin bănci (care ştiu ce înseamnă banii şi cât de important este să faci ceva cu ei aşa cum s-a petrecut în ţările vecine), guvernul rulează programele prin autorităţi naţionale politizate şi corupte. Pe de altă parte, în România, spre deosebire de Europa, nu s-a dat un cod de acces la programe, încât de la miniştri (Botiş nu e singurul!) la slujbaşi oarecare intră în programe până şi odraslele, soacre, cumnaţi şi, de fapt, orice rudă, oricât de necalificată. Pe deasupra, tot felul de SRL-uri căpuşează instituţiile de învăţământ. În plus, sunt persoane care intră în cel puţin 14 programe, de la inginerie, trecând prin management şi economie mondială, la vindecarea ficatului şi repararea auzului. Suplimentar, se fură pur şi simplu pe programe formal pasabile, având rapoarte ingenioase, fără ca din toate acestea să iasă altceva decât socializări, deplasări, conferinţe insipide, vorbe goale etc. Vedem, în schimb, alături (deunăzi a fost la noi grupul unui program Knowledge and Policy, dirijat de Universitatea "Ludwig Maximilians" din München, excelent ca organizare, rigoare, rezultate!), programe europene veritabile. În loc să fie - conform destinaţiei lor - mijloace la dispoziţia oricărui cetăţean spre a-şi ameliora educaţia şi situaţia, programele europene au devenit sursă de stors bani şi mituire, fără efort profesional şi consecinţe sociale, pentru 5-6% dintre cetăţeni. Comisia Europeană şi concetăţenii europeni s-ar îngrozi dacă ar cunoaşte inventivitatea carpatică în ale coruperii acestor programe. România are nevoie urgentă de o cu totul altă abordare a accesului la programele europene şi a folosirii acestor resurse importante. Pentru aceasta este însă nevoie de alţi responsabili la nivelul ţării.