Oameni, cărţi şi corporaţii în pustiul zilei

Biblioteca lui are volume pe toţi pereţii. Un apartament de trei camere, cu o baie mică, fără bucătarie, câteva scaune şi o masă rotundă în mijlocul sufrageriei. Dormitorul lui este o cămară fără geamuri, în care sunt aruncate un pat şi lenjeria de iarnă/vară. Camera păstrează, surprinzător pentru clădirile vechi din New York, aceeaşi temperatură pe tot parcursul anului. Casa este stil vagon, fără uşi între încăperi, aşa că încă de la intrare poţi să vezi rânduri, rânduri de cărţi, pe jos, pe pereţii care ţin rafturi, deasupra tocurilor geamurilor, pe cuier. Toate sunt la mâna a doua. Niciodată nu a cumpărat vreuna nouă. Îi place, pe lângă a citi cartea, să-şi imagineze povestea celui care a aruncat-o. Nu de puţine ori, înăuntrul ei se găsesc dedicaţii de la părinţi către copii, iubiţi către parteneri, de la bunici către nepoţi, însemnări, sublinieri, colţuri îndoite. Deşi toate îi sunt dragi, nu ţine la niciuna în mod special. Cărţile sunt, de fapt, de vânzare. Preţul îl decide după cât de mult i-a plăcut lectura. Că are pete de sos de roşii printre paginile gălbejite nu afectează calitatea, ci numai aspectul; iar aspectul este cel mai puţin important element în cuantificarea valorii unei cărţi. Însă, ca în multe locuri "luminate", să pătrunzi în acea bibliotecă minunată trebuie să-i ştii codul secret, altfel, nimeni nu-ţi răspunde la uşă. Asta pentru că domnul Michael Seidenber vinde numai la cunoscuţi, iar cunoscuţii trebuie să vrea să schimbe şi două vorbe. De aceea, o relaţie de amiciţie este necesară.

Am ajuns acolo într-o zi de sâmbătă. După-amiaza. Ne-a lăsat, pe mine şi pe câţiva amici, să mutăm de la locul lor cărţile. Ne-a spus poveşti până târziu în noapte. Nu am să ştiu niciodată câte au fost fantezii proprii, câte au fost reale şi câte doar "împrumutate" din lecturi, dar a vorbit într-una. Singurul moment în care se oprea era când îşi aprindea o havană ieftină şi cu miros greu. Ne-a povestit prima lui dragoste, a doua, a treia, şi tot aşa până la cea mai recentă, o femeie care înţelegea că pasiunea lui pentru femei, în general, nu-l va putea lega de destinul vreuneia în particular. Apoi despre război, despre viaţă şi despre moarte. Povestea ca şi când el însuşi ar fi trecut deja prin toate, fără să-i fi fost frică de niciuna. Dacă l-aş descrie, l-aş găsi un om neimpresionant, dar fără a-l numi comun. Lumea lui virtuală, a romanelor, a istoriei nu îşi găseşte o replică în realitatea de zi cu zi. Dar e un om care are pasiuni, care râde nociv zguduindu-se din tot corpul; căruia nu îi este ruşine să recunoască faptul că plânge când citeşte vreo tragedie. Totuşi, pare să-i înţeleagă pe toţi. Domnul Seidenber... La un moment dat ne-a povestit, când vindea cărţi în stradă, că doi îndrăgostiţi au trecut agale pe lângă stand. Tânărul a întrebat-o: "Vrei o carte?". Ea i-a răspuns grăbită: "Nu, mersi! Am deja una".

Scriu acum din biroul în care lucrez de patru ani de zile. După cele opt ore de muncă, de la ora nouă la ora cinci, cu o oră pauză de masă, o să mă duc la şcoală, unde se vorbeşte despre realităţile dintre oameni, dintre ţări. De multe ori, crude, cele mai crude "întâmplări" ale zilelor noastre. Birocraţie, politică, relaţii între state, legi, comportamente, sociologie, statistică, economie. Tot ceea ce înseamnă lumea de zi cu zi, disecată pe materii de care ai impresia că orice om care trăieşte are nevoie. Şi, într-un fel, toate astea seamănă cu biblioteca domnului Seidenber... "Celui căruia nu îi place politica nu-i place viaţa", îmi zicea un profesor mai alaltăieri. Însă adesea stau să mă gândesc cât de important este să încerci să răspunzi "de ce"-urilor de zi cu zi, unor întrebări al căror răspuns cu siguranţă numai Istoria îl va putea descifra. Cât de important este să căutăm disperaţi în ziare, printre rânduri, motivele fericirii sau nefericirii noastre personale? Suntem, câteodată, atât de absorbiţi de mizeria cotidiană încât încetăm să ne construim propria fericire. Suntem ahtiaţi de a acumula cât mai multă informaţie, de pe website-uri, unde o ştire nu trebuie să depăşească două-trei fraze care, poate, reprezintă munca de câteva zile a unui ziarist. Răspundem automat la ceea ce se întâmplă peste zi, grăbindu-ne să comentăm senzaţionalul şi uitând ceea ce este cu adevărat esenţial. Nu mai avem pasiuni, acelea ce ne trimit în frustrantul, dar totodată răsplătitorul act al creaţiei. Până la urmă, am încetat să creăm propria persoană, pe care o lăsăm victima unei societăţi cu ştiri, ziare, lături informative, nesemnificative pentru noi, personal, dar şi mai puţin pentru o societate întreagă.

În fuga asta, ne-am pierdut inclusiv răbdarea pentru a împărtăşi amintirile noastre, dar şi ale altora. Oare suntem noi mai fericiţi, în realul nostru de fiecare zi, decât domnul Seidenber, care trăieşte acolo, în apartamentul lui plin cu cărţi, amestecând istorii citite cu altele trăite sau pur şi simplu imaginate şi povestite unora precum suntem noi, vizitatorii lui, trecători pasageri prin viaţa lui de "bibliotecar-povestitor"? Nu ştiu.

Acum, când eu butonez calculatorul, prefăcându-mă că lucrez la locul meu de muncă, într-o corporaţie care cuprinde mii de oameni, creându-mi propriile amintiri dureroase, de om "corporativ", bibliotecarul de mai sus probabil că-şi aprinde o havană. Zâmbeşte în timp ce dă o pagină a vreunui roman, îl răsfoieşte rapid, întâi la o citire sumară, care va decide dacă îl va parcurge sau nu la modul serios. Mai târziu, când lumea, oamenii îşi vor fi terminat prânzul şi se vor fi "îngroapat" înapoi în birourile lor fără uşi şi ferestre, asemănătoare unor viziuni care ascund viaţa, el o s-o ia agale prin anticariate, în căutare de cărţi cu dedicaţii siropoase sau felicitări, citate din alţii sau alcătuite doar dintr-o semnătură şi o dată. 1990, Oct 12 "În buchetul celor zece trandafiri, l-ai adăugat pe al unsprezecelea..."

Cristina CALANCEA
Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV.
În prezent studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA.