I-am confirmat observaţia amintind la repezeală câteva fapte din ţara mea: disoluţia sociologiei în investigaţii factuale, în dauna conceptualizărilor noi, reducerea psihologiei la terapeutici failibile, a economiei la optimizări financiare, a fizicii la stabilirea proprietăţilor materialelor, a esteticii la critica de artă şi altele. Atunci mai credeam că este vorba de un moment pasager în ştiinţe, impus de succesul noilor instrumente de laborator şi de "oboseala" generată de controversele teoretice consacrate. Nu mă gândeam că reducerea apetitului pentru teorie se va accentua pe măsura trecerii anilor.
Să privim în faţă situaţia de astăzi. În ştiinţele experimentale (fizică, chimie, biologie) s-a ajuns până acolo încât specialistul să facă măsurători (desigur, indispensabile) în laborator, să le comunice şi apoi să doarmă liniştit. Unii se liniştesc publicând articole ISI, crezând (înşelător, fireşte) că misiunea cercetătorului ştiinţific se încheie cu publicarea (fără să-şi pună întrebarea clasică: "Ce este cognitiv
nou în acel articol?"). Alţii adună informaţii în disciplinele pe care le predau şi-şi declină voluntar şi voios competenţa în specialitate. Întrebările privind unitatea specializării, conceptele hotărâtoare şi legitimitatea lor, interogaţiile deschise, impactul şi limitele propriilor investigaţii nu mai intră în orizontul acestui "specialist", pe care cineva l-a impus internaţional, în urmă cu câteva decenii, sub formula ce părea atunci paradoxală, a "specialistului idiot". Chestiunile mai complicate, precum cele ce ţin de logica cercetării, metodologia experimentală, epistemologia, teoria ştiinţei, sociologia acesteia, filosofia ştiinţei, teoria cunoaşterii, rămân, desigur, în mod păgubos ignorate sau dispreţuite cu suficienţa curentă ca "teorie" (ca şi cum teoria ar fi ceva de care ne putem dispensa fără pierderi!). Specialistul citeşte tot mai puţin şi se interoghează mereu mai rar. Aş aminti, spre comparaţie, doar că, de pildă, un savant precum Einstein era - cum ne asigură Carl con Weizsäcken (Große Physiker, 2004) - un "maestru al interogărilor", înainte de orice.
Atunci când reflectăm cu gravitatea şi răspunderea necesare asupra ştiinţelor ne vin în minte aproape reflex încă două aspecte ale comportamentului lui Einstein. Primul se referă la accentul pe care autorul teoriei relativităţii îl punea pe "teorie", în terminologia sa pe căutarea "principiilor". În cunoscutul său Antrittsrede (1914, de la academia prusacă), Einstein a propus, de fapt, modelul "ipotetic-deductiv" al ştiinţei. (care este şi astăzi în multe situaţii şi privinţe alternativa mai bună la alte modele: "experimental-analitic", "istorico-hermeneutic", "strategic-factual" etc.). Acest model a fost teoretizat de Karl Popper (Logica cercetării, 1934), când a spus că şi cea mai simplă observaţie este "îmbibată de teorie" şi a recuperat astfel importanţa teoriei pentru investigatorul experimental.
Al doilea se referă la capacitatea savantului de a se sustrage presiunilor şi seducţiilor vieţii din jur pentru a se consacra interogaţiilor ce duc la sporirea cunoaşterii. În definitiv, nu vedem în jurul nostru - pentru a contextualiza acest aspect - mişunând tot felul de pretinşi cercetători ştiinţifici care
se ocupă cotidian de intrigi, de aranjamente pentru odrasle, de chibiţare politică, de inspecţii de orice fel, de deplasarea cu comisii, de aşa-zise "programe" - cercetători care, în mod obiectiv, rareori citesc o carte şi sunt mai mult pe drumuri. Einstein, în schimb, în Prinzipien der Forschung (1916) scria: "Mai întâi, cred, împreună cu Schopenhauer, că unul din cele mai puternice motive ce conduc la artă şi ştiinţă este evadarea din viaţa curentă cu asprimea ei dureroasă şi pustiul ei dezamăgitor, din cătuşele dorinţelor proprii mereu schimbătoare". Prea puţini dintre cei din jur evadează din cotidianul amintit pentru a contempla regularităţile ascunse ale lumii.
Cu siguranţă, Bogdan Stugren era o personalitate ştiinţifică din categoria celor capabili de "evadări" în serviciul cunoaşterii, după cum el era probabil printre cei mai conştienţi din generaţia sa de universitari clujeni de imanenţa teoriei în experimente şi de prioritatea interogaţiilor în cunoaştere. De toate acestea şi-au dat seama specialişti cu care învăţatul biolog clujean a cooperat şi mulţi studenţi pe care i-a avut în anii '60 şi '70.
Eram, începând cu 1968, în anul al doilea al studiilor de filosofie, care includeau, extrem de benefic, două semestre de Biologie. Evoluţionism şi genetică, curs pe care îl susţinea Bogdan Stugren. Chiar dacă acest curs se adresa studenţilor de la "Filosofie şi Sociologie" - care, fireşte, trebuiau să "inhaleze" vaste cursuri de istoria filosofiei, de filosofie sistematică, de logică, de psihologie, de economie, de teorii ale societăţii, de metodologii de investigaţie empirică etc. - aparent timidul, dar energicul conferenţiar a concentrat studenţii asupra culturii teoretice, biologia în primul rând, şi investigaţiilor deschise. Prelegerile sale, ce puneau în lucru cunoştinţe specializate de biologie şi o întinsă cultură din disciplinele conexe (geologie, fizică, chimie) şi, mai ales, antropologie şi filosofie, au fost mereu fascinante. Nici un student din promoţia mea (în care eram vreo zece şefi de promoţie din liceele de provenienţă) nu a rămas neatins de meticuloasele, dar limpezile argumentări ale lui Bogdan Stugren. Fiecăruia i-a convenit maniera sa de etalare a importanţei întrebării, conceptului şi teoriei în cunoaştere. El "practica" o disciplină, dar avea şi o stăpânire reflexivă a acesteia - adică
o astfel de stăpânire încât savantul veritabil care era, cu certitudine, cunoştea şi, în acelaşi timp, înţelegea acea disciplină.
Sublinierea nu este superfluă, căci avem destui specialişti stăpâni neîndoielnic pe cunoştinţele disciplinei lor, dar care nu pot să lămurească, de pildă, condiţiile posibilităţii acestora şi sensul folosirii lor legitime. Îmi amintesc că acum câţiva ani, sărbătorind un specialist clujean, am căutat să identific înţelegerea de sine a specializării sale din scrierile pe care le publicase (după cum o făcusem, prin anii '80, pe cazul lui Florian Ştefănescu Goangă sau Virgil Bărbat sau Lucian Blaga şi alţii). Replica respectivului a fost dezamăgitoare: el nu numai că nu-şi regăsea în scrierile sale reflecţii asupra posibilităţii disciplinei, dar nici nu pricepea că astfel de reflecţii există şi au deja formă sistematică. Bogdan Stugren era la opusul unui astfel de specialist: el stăpânea specialitatea sa, dar şi cultura largă şi bine însuşită ce-i permitea să înţeleagă în profunzime despre ce este vorba.
Atunci când generaţia mea de studenţi l-a întâlnit, Bogdan Stugren era după publicarea Ştiinţei evoluţiei (1965) şi pregătea Evoluţionismul în secolul XX (1969), după ce inaugurase, prin cursul Ecologie generată (1965), disciplina însăşi a Ecologiei în universităţile din România. Ştiam cât de dedicat era cercetării ştiinţifice personale (studenţii de atunci fiind mai interesaţi decât cei de astăzi de ceea ce cercetează şi performează profesorii lor şi mai puţin seduşi de dulcegăriile cu care se lasă acum manevraţi!) şi comentam uneori în seminarii ipoteze sau teze ale sale. Bogdan Stugren era de fiecare dată deschis, curtenitor, exigent (unii studenţi din promoţii anterioare, care se socoteau a priori lideri profesionali, dar lecturau puţin au avut surpriza să fie taxaţi, corect şi necruţător, de profesor, care pretindea stăpânirea veritabilă, de către student, a cunoştinţelor). Felul său de a preda şi seminarii a fost mereu stimulativ pentru generarea de noi idei. Linus Pauling spunea: "Calea către idei bune este să ai o mulţime de idei". Sunt convins că Bogdan Stugren a ilustrat această convingere.
