Italia, noua etapă a crizei europene (II)

Situaţia actuală a economiei Italiei este determinată de factori structurali, mai bine spus, de anumite dezechilibre structurale acumulate pe parcursul ultimelor decenii. De altfel, nu degeaba este considerată de către literatura macroeconomică europeană “l’homme malade de l’Europe”.

Dezechilibrele macroeconomice de natură structurală au afectat nefavorabil evoluţia şi potenţialul economiei italiene. Cum se poate observa în graficul alăturat, în ultimele trei decenii produsul intern brut (PIB) al Italiei a crescut la un ritm mediu anual de doar 1,3%, inferior celui consemnat de Germania (1,7%, care a suferit şi consecinţele şocului reunificării de la începutul anilor 1990). În primul rând, se menţionează indisciplina bugetară a Italiei. Economia a funcţionat cu un deficit bugetar structural foarte ridicat înainte de cursa pentru calificare la uniunea monetară europeană. Componenta structurală a deficitului bugetar al Italiei a depăşit constant pragul de 10% din PIB în anii premergători semnării Tratatului de la Maastricht (1992).

Ulterior, au fost implementate măsuri de consolidare bugetară, astfel încât să se respecte criteriile de finanţe publice stabilite la Maastricht (pentru obţinerea paşaportului de intrare în zona euro). Acest proces de consolidare bugetară s-a bazat şi pe privatizări sau vânzări de licenţe de telefonie. Ca şi în cazul Greciei, de altfel, după aderarea la zona euro, am asistat la deteriorarea componentei structurale a deficitului bugetar, care a înregistrat un nivel mediu anual de 3,7% din PIB în perioada 2000-2010. Iar deficitul bugetar total s-a situat peste pragul de 3% din PIB în acest interval, cu excepţia anilor 2000, 2007 şi 2008. Cu alte cuvinte, limitele Pactului de Stabilitate şi Creştere au fost depăşite constant de Italia.

În al doilea rând, se menţionează presiunile inflaţioniste ridicate din Italia. De altfel, economia italiană a fost obişnuită cu inflaţie ridicată în deceniile anterioare (peste 20% an/an la începutul deceniului 9 din secolul trecut).

După crearea zonei euro, inflaţia din Italia s-a situat, în general, peste cea din uniunea monetară, ceea ce a determinat acumularea de dezechilibre structurale: în primul rând, economia Italiei a pierdut competitivitate internaţională raportat la economiile cu inflaţie mai redusă; apoi, în prezenţa unei politici monetare comune în zona euro după crearea uniunii monetare costul real al finanţării s-a redus, ceea ce a stimulat consumul şi a descurajat economisirea internă.

Spre exemplu, în perioada premergătoare aderării la zona euro (1993-1999) economia italiană a înregistrat un excedent de cont curent în fiecare an. Ulterior, Italia a înregistrat deficit de cont curent, care s-a intensificat în anii premergători celei mai severe crize economico-financiare din ultimele decenii. Totodată, investiţiile derulate pe plan intern nu au mai putut fi finanţate din resurse interne după aderarea Italiei la uniunea monetară. Decalajul investiţii-economisire s-a agravat în perioada 2000-2010. Nu în ultimul rând, se menţionează problemele structurale din piaţa forţei de muncă: rigiditatea, nivelul redus al ratei de participare a populaţiei active, uşor peste pragul de 60% în prezen, însă mult sub nivelul obiectiv al Strategiei Europa 2020 - 75%, nivelul ridicat al şomajului, cel puţin comparativ cu Germania.

Andrei RĂDULESCU
analist Target Capital