Prea bătrâne pentru club, prea tinere pentru rate

Între Balzac, cu femeia lui la treizeci de ani şi situaţia milioanelor de femei de la care Lumea aşteaptă tot timpul câte ceva, cum ar fi să devină, să intre (sau nu) în “ritmurile” care nasc progres se cască, parcă, odată cu trecerea timpului, o prăpastie tot mai adâncă.

Unii analişti susţin că gradul de reprezentare a femeilor pe scena publică este extrem de redus, alţii că ar fi greşită promovarea haotică a acesteia în sfera publică şi că asta ar dăuna înseşi ideii de femeie într-o funcţie decizională. Adevărul e că orice om are datoria să se instruiască. Dar de aici încolo alegerea drumului pe care va merge trebuie să fie determinată nu de automatismele unor tipuri de gândire, de "reuşită", de "împlinire" sau cum mai numesc oamenii momentul când tragi linie sub "socoteala" care a fost chiar viaţa ta, de ceea ce poate fi considerat, în laboratorul intim al fiecărei femei, drept "important". Iar toate acestea se subsumează inexorabilei treceri a unui timp, care, până la urmă, nu este decât timpul ce ţi s-a dat. Dacă ai ratat, n-ai pe cine să cerţi. Poţi, doar, să te prefaci că asta ţi-ai dorit...

Dar tu continui să gândeşti. Să te gândeşti la tine şi la timpul tău care trece în continuare. Totul începe când realizezi că ai 30 de ani. Mie, una, mi-au trebuit aproape doi ani să-mi dau seama, încet-încet, că trăsăturile chipului devin mai serioase, zâmbetul, mai protocolar, iar scuzele, mai greu de acceptat. Găsesc cel puţin ciudată vârsta de 30 de ani. Mă aflu undeva între muzica de club şi cea simfonică, între "mai am timp" şi "s-a terminat". Pentru femei, în special, situaţia asta transformă pe neaşteptate nu numai exteriorul. Grăsimea din pomeţi se retrage către locuri nedorite, iar faţa câştigă expresivitate, ca să îndulcesc termenul de apariţie a ridurilor. Biologia loveşte ca un foetus neastâmpărat. Devii un "radar" de semnalat copii. Pe stradă, nu ratezi niciunul, simţi nevoia să-ţi subţiezi vocea şi să îţi strâmbi faţa în cele mai ciudate grimase, doar, doar îl faci pe copilul respectiv să-ţi acorde un zâmbet. Apoi, presiunea socială. 99 la sută dintre colegii mei de liceu sunt căsătoriţi. Lumea te întreabă în conversaţiile amabile din lift dacă ai copii, iar părinţii, care până mai acum câţiva ani te tratau ca pe un adolescent "habarnist", dintr-o dată te văd mult prea bătrân pentru a le purta încă numele de familie.

Ce înseamnă, mai nou, 30 de ani? Nu mai cauţi citate care sună bine, ci încerci să descoperi acele profunzimi care nu se văd. Cauţi să te cunoşti punându-ţi întrebări esenţiale şi folosind orice unealtă pe care o ai la îndemână. Încerci gătitul, pictatul, fotografiatul, scrisul. Muzeele nu mai sunt aşa plictisitoare, instrumentele încep să sune în sala de concert mai bine decât pe calculator şi constaţi că eviţi cu bună ştiinţă stilul DJ-istic şi mult prea ritmat. Dacă în urmă cu ceva timp orice ţi se părea o pierdere de vreme, acum acela devine timp câştigat. Tot ceea ce credeai despre tine este reevaluat. Schimbi hainele, serviciul, cariera, iubitul, stilul de viaţă. Dai friptura pe salată. Crema de bronzat, pe crema antiriduri. Devii mai sofisticat şi afli că neglijenţa se plăteşte mai scump. Pe de altă parte, te înfingi cu unghiile în vârsta de 20 şi-un pic de ani învăţând o limbă străină, fugind de rate la casă, găsind căsătoria mai puţin romantică, mai degrabă o pecetluire a faptului că auzi ticăitul ceasului.

Schimbi firmele de tot felul. Mobila. Programele la televizor. Ritmul. Eşti mai atent la detalii, motiv pentru care este mai greu să-ţi faci prieteni. Grupul nu mai este o sumă de oameni şi indivizi cu nume şi personalitate. Cauţi mai puţin acceptul celor din jur, uitându-te mai mult la propriile principii decât la cele care guvernează orice sistem social. Te uiţi circumspect la teorii. Dacă înainte făceai parte din "majoritatea" oricărei statistici, acum îţi dai seama că poţi fi, câteodată, omul la care teoria nu se aplică. Articolele gen "cum să cucereşti bărbatul fatal" sau "cum să devii femeia fatală" nu mai sunt nici măcar amuzante. Revistele dedicate femeilor, bărbaţilor, maşinilor, muzicii, bârfelor, ojei, pantofilor cu toc sau coafurilor cu fixativ au fost înlocuite de cele politice, economice, de sănătate, de analiză, de eseuri. Eşti pe drumul bun în a şti ce-ţi face cu adevărat plăcere şi ce nu. Încă mai guşti, ca un masochist flămând, din ce e interzis şi afli că recuperarea este mai rapidă dacă e ajutată de o gândire cerebrală. Ţi-e frică să te "arunci" în sporturi extreme, în care rişti să-ţi juleşti genunchii, dar nu ţi-e frică să spui, cu zâmbetul pe buze, "îmi dau demisia!" . Lucrezi mai puţin în a schimba trecutul, concentrându-te mai mult asupra construcţiei viitorului.

Cu toate astea, realizezi că trecutul nu poate fi înlocuit din prezent. Râzi la greşelile neimportante, despre care aveai impresia că-ţi vor marca tot traseul vieţii. Scapi de coşuri. Începi să cauţi pe Google vitamine. Descoperi exerciţii de yoga pentru abdomen, bicepşi, tricepşi, spate, degetele de la picioare şi zona dintre sprâncene (sic!). Disperarea, până la urmă, nu apare când te gândeşti că o să ai 40 de ani (doamne ajută!), ci când realizezi că nu o să mai ai niciodată 20. "Ai 30?! Dar arăţi de 20 şi...!" Cuvintele astea devin cele mai dulci pe care le-ai auzit vreodată. Îţi pare bine când lumea te ia în serios; concomitent, îţi vine să-i cumperi o cafea vânzătorului de la magazin care îţi cere buletinul când vrei să cumperi un pachet de ţigări. Îţi dai seama că un număr de kilograme în plus ţi-ar putea face o favoare, iar blugii prea strâmţi sunt de-a dreptul incomozi. Tragicul dispare. Cauţi ceva favorabil în orice situaţie.

Dacă prietenii tăi sunt într-o căsătorie fericită şi deţin o casă cu piscină, îţi spui că ei stau în suburbii, iar tu te răsfeţi în inima oraşului. Chiar dacă stai în chirie şi chiar dacă auzi traficul în timp ce te găseşti în al treilea şi cel mai profund stagiu al somnului. Eşti puţin mai obosit seara, dar mai alert dimineaţa. Încetezi să te compari cu cei din jur; comparaţia se face între ceea ce eşti şi viziunea personală a unui "eu" ideal. Norocosului i se transformă tinereţea adolescentină în maturitate, ca atare cei 30 de ani devin ca numărul pantofului pe care nu-l poţi schimba, dar poţi încerca să găseşti ceva confortabil corespunzator calapodului. Desigur, 20 de ani vor să fie cea mai romantică perioadă a vieţii tale, însă cei 30 de ani la care ai ajuns au potenţialul de a fi cei mai interesanţi.

Cristina CALANCEA

Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV.
În prezent, studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA.