Învăţământul în viziunea lui Ioan Lupaş

Se ştie că el, ca şi alţi fii iluştri ai Săliştei Sibiului precum Onisifor Ghibu sau D.D.Roşca, a urcat toate treptele unei cariere de om de ştiinţă prestigios, fiind istoric renumit, profesor universitar (la Cluj), apoi academician, dar şi deputat de Sălişte în Parlamentul României.

Dar poate că s-a aplecat mai puţin asupra ideilor lui despre învăţământ, dezvoltând o adevărată teorie care iată, azi, în frământările pe această temă delicată şi spinoasă, politizată la maximum, poate sluji celor care mai caută modele.

Astfel, într-un eseu pe tema luptei pentru apărarea şcolii româneşti din perioada 1905-1918, el susţine că "Niciodată nu-şi vor atinge scopul cei ce lucrează şi se sârguiesc împotriva legilor firii". Fumos spus! Apoi, declarând că "dascălul e sufletul şcoalei", acesta etalează rolul hotărâtor pe care şcoala trebuie să-l deţină în viaţa unui popor, misiunea dascălului fiind, deopotrivă, aceasta. El consideră o axiomă faptul că "toate popoarele se înalţă şi strălucesc, se pregătesc sub mâinile dascălului!"

Pentru că, spune Lupaş, "şcoala e la toate neamurile şi în toate ţările aşa, după cum o fac vrednicia dascălilor ". Se slujeşte, în a ilustra convingător tezele sale despre şcoală şi rolul dascălilor în devenirea unui popor pentru o civilizaţie superioară, de exemplele lui Gh. Lazăr, Vasile Goldiş, Ioan Oprescu, Virgil Oniţiu, dr. Sava Popovici-Barcianu etc., oameni al căror nume a intrat în cartea de aur a istoriei noastre, pentru că ei "nu s-au mărginit la dorinţele lor de la catedră, ci au participat în mod activ la toate faptele şi întâmplările vieţii noastre sociale, politice şi culturale." Ca să nu mai spunem că Ioan Lupaş a căutat ca, prin propria sa activitate, să ilustreze modelul de dascăl pe care îl propunea, atât elevilor săi, cât şi societăţii româneşti transilvănene, şi, iată, în zilele noastre, opinia lui îşi păstrează, în cea mai mare parte, actualitatea.

Revista pedagogică editată de Petru Şpan, cu sprijinul unor colaboratori dascăli, Vatra Şcolară(1907), este susţinută cu interes şi de către Ioan Lupaş. Unul dintre articolele sale se intitulează (dovadă că pământul este rotund!) "Îmbunătăţirea salarelor învăţătoreşti" (1907) şi pune în discuţie situaţia grea a cadrelor didactice, militând pentru îmbunătăţirea şi rezolvarea acestei probleme atât de importante pentru munca de Sisif a dascălilor. Ideea este reluată şi anul următor, ceea ce înseamnă că nimeni n-a mişcat un deget în acest sens, el revenind, deci, şi insistând cu articolele "Întru ajutorarea învăţătorilor" şi "La situaţia şcolilor noastre". Închei editorialul spunând că la baza acestui text a stat un amplu studiu publicat de Vasile Crişan, (de loc din Floreşti, judeţul Cluj, dar locuind din primii ani postuniversitari la Sibiu), în 1982, sub titlul "Ioan Lupaş (1880-1967), gândirea şi acţiunea pedagogică", pe care am ţinut să-l fac public. Iată cum, după 29 de ani, se poate vedea faptul că învăţământul românesc a intrat, din păcate, în seria "bolilor" endemice...