Practic, economia regiunii a funcţionat cu mai multe viteze. Diferenţialul de inflaţie a persistat, determinând un cost redus (în unele cazuri real negativ) al finanţării în principal în economiile din flancul sudic al Uniunii Monetare. Aceste economii au cunoscut un boom al consumului (Peninsula Iberică), dar şi al preţurilor activelor (imobiliar, piaţa de capital) (Irlanda), finanţate de capitaluri străine (în căutare de economii cu un ritm mai ridicat de creştere). Astfel, am asistat la aprecierea reală a cursului de schimb efectiv (al acestor economii) şi accelerarea dezechilibrelor de cont curent.
În perioada 1999-2008, cursul real efectiv s-a apreciat cu 32% în Irlanda, cu 16% în Spania, cu 9% în Grecia, cu 8% în Portugalia, cu 7% în Belgia şi cu 6% în Italia. Prin urmare, aceste economii s-au confruntat cu o pierdere de competitivitate internaţională în perioada premergătoare declanşării crizei economico-financiare mondiale.
Pe de altă parte, cursul real efectiv s-a depreciat în intervalul menţionat cu 1% în Germania. Economia germană a câştigat cotă de piaţă în detrimentul celorlalţi parteneri din Zona Euro. Practic, Germania a făcut reformele în perioada Administraţiei Schroeder (declinul real al costului unitar al muncii), iar economia a răspuns mai bine la criza economică mondială (este notabilă performanţa locomotivei Europei după ieşirea din recesiune (creştere de 3,6% an/an în 2010)).
Nu în ultimul rând se menţionează şi comportamentul pro-ciclic al finanţelor publice în Zona Euro după lansarea monedei unice. Odată calificate la Uniunea Monetară, ţările membre au acordat o atenţie mai redusă disciplinei bugetare. Deşi a fost adoptat încă din 1997, Pactul de Stabilitate şi Creştere nu a fost respectat (de altfel, nu doar de economiile mici, dar şi de Germania şi Franţa (în 2003)).
Se menţionează cazul cronic al finanţelor publice din Grecia, unde componenta structurală a deficitului bugetar a crescut în fiecare an după intrarea în Zona Euro (2001), înregistrând niveluri de peste 10% din PIB potenţial în 2007 (cum se poate observa în Graficul alăturat). Cu alte cuvinte, discrepanţele economice reale s-au adâncit în Zona Euro înainte de declanşarea crizei mondiale. Astfel, Uniunea Monetară a devenit mai fragilă, mai predispusă la fluctuaţiile de sentiment din pieţele financiare internaţionale. Iar criza economico-financiară mondială a scos în evidenţă şi exacerbat punctele nevralgice ale regiunii.
Criza financiară declanşată în Statele Unite în 2007 s-a intensificat în 2008, când am asistat la îngheţarea fluxurilor de capital pe mapamond, pe fondul panicii (a pierderii încrederii în sistemul financiar). În acest context, autorităţile monetare şi bugetare pe mapamond au intervenit cu politici expansioniste (fără precedent) pentru a evita colapsul economiei mondiale. Băncile centrale au redus dobânzile de referinţă către niveluri minime istorice şi au lansat programe monetare neconvenţionale (injecţii de lichiditate, cumpărare de titluri de stat şi alte active) cu scopul de a reduce costul finanţării şi a atenua blocajul financiar.
De asemenea, guvernele au implementat programe bugetare expansioniste (perspectiva lui Keynes), cu scopul de a salva sectorul financiar-bancar privat şi a stabiliza declinul cererii din sectorul privat. Aceste eforturi au condus la deteriorarea dramatică a situaţiei finanţelor publice în economiile dezvoltate (inclusiv în Zona Euro), o serie de state prezentând niveluri record ale deficitelor bugetare, care au rezultat în majorarea datoriei publice (ca pondere în PIB) către pragul de 100%. Zona Euro a înregistrat deficite bugetare de peste 6% din PIB în 2009 şi 2010, iar datoria publică a regiunii a crescut la 85% în 2010.
