Nu a avut parte de covorul roşu şi, în general, de pompa diplomatică cuvenită unui şef de stat important, prieten şi aliat loial al Unchiului Sam în marele război împotriva terorismului mondial. Aşa au fost şi sunt primiţi tot timpul în metropola imperială diverşii satrapi sociopaţi cu biografii tenebroase, dar foarte utili la cârma unor state satelit în geografia cinică a Realpolitik- iei. Dar chiar şi în liga aceasta selectă de clienţi strategici şi viceconsuli există ierarhii paradoxale. Personaje cu adevărat maligne cu antecedente criminale, generalissimi şi traficanţi de narcotice din America Latină sau despoţi post-sovietici s-au bucurat de un tratament mai prezidenţial pe malurile Potomacului decât Traian Băsescu, liderul ales democratic al unei ţări din UE.
Erau de obicei dictatori sau conducatori cu mână de fier ai unor state de mare importanţă economică şi/sau militară pentru SUA. Câteva nume: Marcos, Noriega, Somoza, Mubarak, Suharto sau fostul şah al Iranului. Unii din ei au fost şi agenţi de influenţă pe statele de plată ale uneia sau alteia din cele 16 servicii principale americane de informaţii. Desigur, preşedintele Băsescu este incomparabil mai respectabil decât aceştia din punct de vedere al legitimităţii democratice de tip occidental. Şi totuşi, cu ceva timp în urmă deputatul PSD Ion Stan îl acuza pe preşedinte că ar fi agent de influenţă, fără probe concrete, ci doar pe baza interpretării speculative a unor poziţii prezidenţiale. Politica externă americană manifestă o profundă ambivalenţă, scindată între ataşamentul normativ pentru principiile statului de drept şi imperativele strategice şi de raţiune de stat ale puterii maxime, hegemonice.
Pe altarul acestei fatale supremaţii legalitatea internaţională sau drepturile omului au fost adesea sacrificate în toiul luptei existenţiale, maniheiste între Bine şi Rău, atât în timpul Războiului Rece, cât şi în timpul Războiului împotriva Terorii, lansat de Bush junior. Dreptatea este întotdeauna de partea învingătorilor. Într-o Istorie a Războiului Rece recent publicată de către Cambridge University istoricul John Coatsworth spune aşa: "Până în 1990, numărul deţinuţilor politici, victimelor torturii şi execuţiilor extrajudiciare în America Latină sub tutelă nord americană a fost mult
mai mare decît cel din spaţiul sovietic de după moartea lui Stalin".
După 11 septembrie 2001 pe fundalul încălcării sistematice a Convenţiilor de la Geneva şi a acelora împotriva torturii în vânătoarea suspecţilor de terorism, SUA au construit o vastă reţea de situri clandestine, negre dedicate detenţiei şi torturii. Presa internaţională a scris despre transferul excepţional al unor astfel de deţinuţi în ţări ca Siria sau Egipt, dar şi Polonia sau România. În 13 septembrie 2011 Traian Băsescu a fost primit cu o oarecare jenă la Casa Albă de către omologul său, Barack Obama, deşi această vizită a prilejuit semnarea unor documente foarte importante de parteneriat strategic între cele două ţări, privind amplasarea componentelor scutului anti- rachetă la Deveselu.
Un moment istoric măreţ, spune Preşedinţia, care inaugurează cea mai securizată perioadă din istoria ţării. Devenim avanpostul militar al SUA în strategia lor eurasiatică. Impactul pe termen lung rămâne a fi dezbătut. Cât despre explicaţia secretizării vizitei de către Cotroceni, cum că n-a vrut să fie asasinată de către analişti în media, e cel puţin ciudată. Îmi aminteşte de strategia de securitate naţională pentru care presa e o vulnerabilitate. De parcă analiştii ar fi terorişti, un pericol pentru securitatea naţională. Să-i amintim preşedintelui că în ţara vizitată cel mai recent presa este a patra putere în stat, libertatea ei este fundamentul democraţiei americane. Preşedintele Obama i-a reamintit lui Băsescu de importanţa justiţiei. Presa a fost aruncată în ceaţă. Să ne mai mire atunci simbolismul protocolar al întrevederii celor doi?
