Câte ceva despre toate acestea

Un cititor remarca într-un comentariu faptul că un timp n-am mai scris... N-am scris, dar am fost prezentă mai mult ca oricând: citindu-i şi ascultându-i pe alţii.

Este şi asta o prezenţă cel puţin la fel de activă ca aceea de a scrie. Totodată, am luat parte, pasiv sau direct, la mici tragedii cotidiene pe care am să le trec sumar în revistă. În New York, 9/11, săptămâna modei, un cutremur relativ mic, resimţit însă altfel de la etajul 19 al clădirii în care lucrez, aflată chiar pe malul apei. Apoi un uragan, Irene, ce s-a tranformat, slavă Domnului, în furtuna Irinuca, cea care n-a avut dinţi puternici pentru a muşca sănătos din Marele Măr. Irinuca a creat mii de probleme new-yorkezilor, care au dat buzna în supermarketuri după apă şi conserve pentru câteva săptămâni, alertaţi de autorităţi şi alimentaţi cu griji de fantasma sfârşitului lumii, amintită de media locală. S-a dovedit, totodată, a fi o metodă bună, la fel ca orice altă problemă naţională, de a face bani.

Ca anecdotă, la cealaltă extremă, câteva amice puse întotdeauna pe şotii, aceleaşi care m-au tras după ele la săptămâna modei în mall-uri de lux, şi-au cumpărat şampanie şi caviar roşu. Dar sunt ele copilăroase, în felul acesta, şi refuză să accepte soarta întregii ţări, trăindu-şi vieţile lor proprii, în afara problemelor majore. Acesta este, de altfel, un sport naţional, un fel de "life goes on", pe care nu îl critic, însă nici nu îl pot, din motive morale şi financiare, practica. În România, pe de altă parte, crizele nu contestă să apară. Aşa-zisele vedete Cristi şi Bianca s-au căsătorit. Se simte deja prezenţa anului electoral, când hei-rup-ul financiar e mai degrabă dialog politic decât un set de măsuri coerente, care să ne depărteze de soarta nenorocită a grecilor. Evident, ştirile sunt legate din ce în ce mai mult de criza financiară.

Parcă orice nenorocire, de la accident mortal până la BAC, se-ntâmplă din cauza lipsei banilor. Ne-paradoxal, deci, în acest context, un canal de ştiri naţional românesc ne-a anunţat aproape din oră în oră, timp de o zi, că noi, românii, trăim mai rău ca botswanezii. Ştire de câteva rânduri, din acelea ilustrate cu imagini de stradă, preluată copy/paste dintr-un jurnal renumit internaţional - ca şi copilul de a întâia, ce repetă alfabetul rimat dictat de profesoară - fără a-l trece printr-un set de filtre competente, personale sau, în cazul de faţă, redacţionale. De altfel, informaţia este incompletă şi, ca atare, lipsită de orice valoare, inclusiv aceea de bârfă informativă. Nu am să intru în controversele legate de măsurarea PIB-ului, deşi am o diplomă în sensul acesta, dar am să spun însă că a compara Botswana cu România este la fel cu a trage linie între datoriile externe ale României şi cele ale Americii, paralelă care ar propulsa România în "ţara tuturor posibilităţilor" şi i-ar face pe americani să ia cu asalt ambasada tricoloră. Evident, deşi multă lume a acordat încredere jurnaliştilor care au prezentat ştirea, adăugând câteva rânduri noi listei de lamentări (o victimă este victimă numai prin comparaţie; şi ce comparaţie mai elocventă, din acest punct de vedere, decât cea cu o ţară africană?!), nimeni nu şi-a împachetat vreodată averea cu gândul de a "fugi" în Africa.

Şi pe bună dreptate. În Botswana speranţa de viaţă pentru cele două milioane de locuitori este de vreo 55 de ani, respectiv 56 de ani la bărbaţi şi 55 de ani la femei; aproape o persoană din trei are SIDA; iar în curând, apa o să coste mai mult decât diamantele ce reprezintă cea mai importantă latură a exporturilor lor. Totodată, o mare parte a populaţiei trăieşte cu sub 2 dolari pe zi. Sper că nimeni nu o să ridice argumentul că africanii oricum nu au nevoie de mai mulţi bani deoarece nu stau la bloc... Continui, însă, cu trecerea în revistă şi las pe fiecare să tragă concluziile necesare. Despre criza de acasă aflu de la prieteni. Recent, o tânără cu o minte ascuţită, cum orice părinte şi-ar dori pentru copilul lui, cu o diplomă de inginer şi un curriculum vitae de invidiat, mi-a zis oftând, prin intermediul feţişoarelor acelea ce transmit emoţii de pe orice chat pe internet, că vrea "să plece". S-a săturat, şi ea, de România.

La fel şi mama, amicii mei cu slujbe şi cariere, cu facultăţi, mastere şi rezultate profesionale bune. I-am spus că o aştept. Viaţa nu este uşoară nici aici, mărturie fiind rata şomajului, mai ridicată ca în 2008, când au început să cadă băncile mai ceva ca merele în grădina de la Brastavăţu; dar, cel puţin această ţară îţi oferă demnitatea de a fi remunerat pentru efort, odată ce ai şansa să-l depui. Nu am să spun că este mai bună ca oricare alta, România inclusiv. Până la urmă, valoarea intrinsecă a unui stat este comensurată de fiecare individ în parte, judecând după setul de nevoi personale şi oportunităţile pentru a-şi satisface nevoile respective. Din nefericire, România nu mai reprezintă un set de oportunităţi, de bun simţ, elementare, pentru mulţi dintre tinerii ce-i creşte, nemaivorbind de acelea sofisticate, casă pe deal, cu barcă la intrarea pe cărare.

Un alt eveniment ce nu îl pot trece cu vederea este 9/11. Zece ani s-au împlinit de când toţi oamenii lumii şi-au făcut cruce în faţa televizoarelor, devenind martori ai celor mai mişeleşti şi umilitoare lovituri pe care America le-a primit vreodată. Cu toţii ştim ce s-a întâmplat şi ce a urmat; şi ghicesc că mulţi dintre noi nu sunt de acord nici cu cauzele, nici cu efectele. Este adevărat, am întâlnit câţiva oameni de care îmi este ruşine, care susţin că America şi-a meritat soarta. Însă ce mă frapează în continuare este cum 9/11 a devenit un produs de marketing, la fel ca şi exemplul "Irinucăi" de mai sus, când uraganul-furtună a fost folosit de la candidaţii la Preşedinţie până la micul afacerist zgârcit ce deţine magazinul alimentar din colţul blocului meu, care probabil a reuşit, în sfârşit, să vândă până şi carnea aceea stricată deja de câteva săptămâni. Doar folosind această imagine.

Într-un oraş unde un bloc de 40 de etaje este construit în 2 ani de zile cel mult, în 10 ani memorialul 9/11 abia răsare timid de sub pământ, fiind încă la stadiu de fundaţie. Nu pot să nu mă gândesc că nu se doreşte, de fapt, decât justificarea miliardelor de dolari pompate în războiul împotriva terorismului, iar, în acest caz, taman nevoia de a justifica/contesta valoarea scopului final. Şi uite aşa, din criză în paradox, am ajuns la cuplul Cristi-Bianca. O să mă scuzaţi dacă nu tratez nici măcar sumar subiectul poate cel mai important. No comment. Din lipsă de spaţiu.

Cristina CALANCEA
Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV.
În prezent studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA.