Atenţie la culoarea semaforului!

Sau ca fetiţa aceea netrecută de 8 ani, care îşi vindea, înlăcrimată şi cu inima sfâşiată, nestematele copilăriei, jucăriile murdare, păpuşile de plastic şi de cârpă sau de pluş, pe Broadway, acum câteva ore. Dolly, Rex ursul, Barbie şi Puffy se numeau câteva dintre ele, adunate într-un coş de plastic la marginea trotuarului, iar preţul era acelaşi, indiferent de mărime. N-a vrut, cu siguranţă, să le discrimineze. Doamne, cu câtă frică privea la fiecare trecător ce îl cântarea din priviri pe vreunul dintre "prietenii" ei sau la orice copil ce întindea mâna... M-am gândit atunci şi am realizat faptul că atât de des am renunţat la ceva, în încercarea mea de a lua decizii înţelepte, de care întregul meu viitor părea că depinde.

Şi întotdeauna, culmea, au fost "jucăriile" cele la care am renunţat... Dar ce înseamnă, până la urmă, "decizii înţelepte"? Dacă mă uit în spate, mi le amintesc, surprinzător, pe cele mai proaste, aparent, cel puţin la momentul respectiv. La 19 ani, de exemplu, am plecat din casa părintească pentru o chirie mizerabilă în blocurile Detunata, unde la etajul 5, mai târziu am aflat, stătea o nefericită, singură şi în vârstă, ce aduna gunoiul blocului din tomberoane la ea în casă, motiv pentru care clădirea mişuna de gândaci. Dar ce dulce s-a simţit independenţa, chiar dacă în acele zile numai că nu m-am dus, umilă şi cu capul plecat, înapoi în "luxul" de trei camere din capitală şi la mâncarea gătită de ai mei. Decizii de acest gen, luate la repezeală şi lipsite de orice raţionament, au fost, suspect, cele mai bune din viaţa mea.

Cele la care am plănuit cu lunile sau anii parcă nici până acum nu s-au fructificat. Şi cum este imposibil de a prevedea viitorul, iar introspecţiile personale sunt circumstanţiale şi deci subiective de cele mai multe ori, câteodată este nevoie de un moment de cotitură. După ce doi ani am trăit ca un robot, calculând de la caloriile cu metroul pe zi până la milele alergate pe treadmill, ştiind cu siguranţă unde şi ce voi face în fiecare moment cu săptămâni înainte, cele două ore petrecute recent pe patul spitalului de urgenţă, cu perfuzii în mână, m-au invitat la repaus şi la o privire asupra trecutului, prezentului şi viitorului, dintr-o altă poziţie decât cea pe cal şi cu arma în mână. Eram culcată, fără vlagă şi cu privirea în tavan. Momente ca acestea nu aş dori nimănui; deşi, cred că la un moment dat cu toţii avem nevoie de ele, altfel riscăm să fim angrenaţi într-o viaţă care trăieşte fără noi. A noastră, cu siguranţă, doar o scriem în plannere, jurnale şi calendare, care, deşi ne fac să ne simţim activi şi stăpâni pe noi înşine, nu ne pot şi justifica cu adevărat şi viaţa de zi cu zi.

Hegel ar spune că Istoria lumii este scrisă de aceste clipe triste. Nietzsche ar spune că atingerea cotei maxime de frustrări este "însărcinată cu un viitor"; motiv de sărbătoare, deoarece numai în aceste condiţii putem vorbi de o adevărată schimbare a cursului nostru, personal, ca grup, ca popor. Însă, vorba Margaretei Thatcher: "Nu există nici un prânz gratis". Până la atingerea acelor puncte culminante, probabil am pierdut nişte oameni valoroşi din viaţa noastră, ne-am şubrezit sănătatea, am ajuns la capătul puterilor, iar câţiva dintre noi, mai puţin norocoşi, şi-au pierdut ani preţioşi din viaţă, urmând plannerul cu scrupulozitate, de parcă nu el/ea însuşi/însăşi l-ar fi scris, ci un "altcineva" suprem.

Nu ştim, cu siguranţă, cât suntem un produs social şi cât suntem noi înşine. Nu ştim câte sunt planurile noastre cu adevărat şi câte sunt doar normele şi standardele grupului în care trăim, presărate cu poveşti de succes, care ne surâd ca luminiţa de la capătul tunelului, spre care alergăm orbeşte, dar la care puţini dintre noi ajung. Într-o carte pe care am citit-o acum câţiva ani, autorul acesteia ne invita să fim atenţi la oamenii opriţi la semafor când este roşu: dacă unul dintre pietoni decide, aiurea, să traversese, mulţimea cuminte din spatele lui îl urmează. În cazul ăsta, ca, de altfel, în general, mi-e teamă că doar primul este factor de decizie, iar noi, restul, urmăm automat decizia luată de altcineva. Cu toţii ne dorim să fim cel dintâi.

Evident, nu îndrum pe nimeni să treacă pe roşu, sper să nu fiu înţeleasă ad litteram. Nu doresc, de asemenea, nici unui om sau popor să ajungă printr-o nefericită circumstanţă la urgenţe, pentru a-şi reveni din capcana de a trăi un timp nefericit, numai pentru că aşa este mai comod. Cred că încerc să descopăr înţelepciunea de a trăi, vorba unui prieten, cu sufletul, şi nu cu mintea. Însă, pe mine şi pe el ne despart o viaţă de om, iar el probabil nu-şi aminteşte cum, în cursul propriei vieţi, ca să ajungă la aceste vorbe, s-a aflat în câteva momente în stradă cu o cutie de plastic în faţă, vânzând trecătorilor din nestematele vieţii lui.