LOL! Ce frumos ne pierdem cuvintele!

Ba chiar am să-i rog, în mod special, să nu îmi scrie niciodată. Decât să ajungem la alte complicaţii, mai bine să-mi spună în viu grai orice ar avea să-mi transmită. Şi viceversa. Şi asta pentru că, mai mult ca sigur, nu vom vorbi aceeaşi limbă. Ce înseamnă ROFL, LOL, JDTV, B/C, B/N, LMAO, ICUP, GG, GTFO, FU (bine, am o idee despre ultimul, aşa că nu aştept comentarii explicite...). Sunt unul dintre acei ipocriţi care se vor a fi "cool", "kool" sau "kul", sau depinde ce tânăr dependent de tastatură întrebi, care utilizează, totuşi, vocabularul "hipster", zicând "lol" de fiecare dată când ceva este hilar (după o analiză statistică mi-am dat seama că lol este asociat comicului). Aşadar, la rândul meu, scriu "lol" sau "lol-uiesc" de multe ori, fiindcă râd; câteodată "lol" până pic de pe scaun (atunci lol devine ROFL, traducerea fiind: râd de mă târăsc pe jos sau RDMTPJ - acronimizat în dulcea limbă românească). Alte dăţi "lol" de politeţe; "lol" răutăcios; "lol" pe furiş; "lol" în hohote (un fel de "lollollollollol" sau "lauz" - care înseamă "lol" la plural, "luluituri" mai multe şi repetate, adică); iar câteodată nu "lol" deloc că nu este nimic de "loluit".

Când sunt indignată arunc câte un "WTF?", ceea ce s-ar traduce prin (dacă îmi daţi voie să împrumut din vocabularul ce-l stăpâneam pe când mâncam dude direct din copacii ce-nconjurau terenul de fotbal fără porţi de la Moldova) "ce crucea mă-sii?" Sau chiar BFD, un fel de "no, şi?!" ardelenesc. "K" e de bine, întotdeauna; la fel şi "haha"; "ha!" de unul singur e de rău - înseamnă că gluma, deşi a fost înţeleasă, nu este comică. Însă respir cumva uşurată. E bine, totuşi: încă se folosesc acronime. Deşi toate acestea mă proiectează undeva în clasa a şaptea, când jucam spânzurătoarea pe bancă, în orele de dirigenţie, cel puţin am indicii: începutul fiecărui cuvânt. Şi atunci o iau prin eliminare. "F" ştim cu toţii că nu corespunde unui cuvânt împrumutat din Biblie, aşadar indică supărare sau indignare. La fel, prin eliminare, după câteva minute şi necesitând doar 0.01% din vocabularul englezesc, reuşeşti să-ţi dai seama că GDFO se traduce prin "Plimbă ursul, măi, nesimţitule/o".

Mă întreb, însă, ce se va întâmpla când şi acestea vor fi eliminate, din efortul de a eficientiza, mai precis transmiterea cât mai multor idei/stări/emoţii, în cât mai puţine cuvinte sau chiar litere? În acest caz vom conversa, bunăoară, prin puncte, linii şi săgeţi?! Dacă unor părinţi le este frică de conversaţia "unidirecţională" (un fel de monolog părinte-copil, în timp ce fiul/fiica dă nepăsător din umeri), mie îmi este mai frică de faptul că odrasla îmi va spune tot ce are pe suflet, fără ca eu să pot să o înţeleg. Probabil că o să rămân fără replică atunci când fiica mea va veni la douăsprezece noaptea acasă, însoţită, răspunzându-mi indignată că mi-ar fi trimis, prin sms, un text mai devreme, în care m-a anunţat, de fapt, despre planurile ei. Probabil că va fi avut dreptate, însă textul ar fi constat în "OMG! BF AKS!" Asta nu se traduce prin "Oală Macaroane Gustoase pe Bufet Acasă", cum aş fi putut "citi" eu, ci "O, Doamne! Îmi aduc iubitul acasă!". Iar răspunsul meu, confruntat cu această "mică" neînţelegere, nu poate fi decât: "Ha!".

Vocabularul nostru nu numai că se restrânge la câteva cuvinte pe care le folosim (norocul fiind că vorbele nu se epuizează niciodată şi auzul nu doare), dar este şi supus, concomitent, unui curent artistic mai vechi şi inoportun limbii, un fel de "surrealism al vocabularului". Adică: luăm cuvinte cu definiţii clare şi le folosim în contexte nefericite. La fel ca în filmul mut al lui Dali, care a luat vaca de pe păşune şi a aşezat-o pe pianul din sufragerie. Am putea folosi, văzând asta, cuvântul "ironic", cuvânt pe care îl auzim, de obicei, folosit în cele mai nepotrivite situaţii. Există chiar şi o melodie numită "Ironic", a lui Alanis Morissette, care descrie o sumă de situaţii ce nu au nimic în comun cu ironia. Sau poate că ironia constă chiar în faptul că piesa muzicală "Ironic" nu este despre ironie... Deşi încerc să găsesc scuze pentru limitarea vocabularului la un număr redus de cuvinte, care, poate ajută la transmiterea unor idei mari (deşi mă îndoiesc că posesorul este înclinat către astfel de scopuri înalte), îmi dau seama că toate aceste limbaje sunt susţinute de scuze indecente.

Însă de aici şi până la a le supra-simplifica şi pe acelea care există, mi se pare deja o neruşinare. Lipsa de timp nu poate explica asta. Dacă stau bine să mă gândesc, aceia care folosesc înşiruiri de iniţiale ale cuvintelor trăiesc în "luxul" de a nu avea nimic altceva de făcut. Îi vezi la cafea cu telefonul în mână, la masă, la club, la bibliotecă, pe stradă, la semafor, la coadă la pâine, la tuns, la serviciu, pe treadmill. Niciodată fără telefonul din mână. Ce credeţi că fac? Inventează, probabil, noi acronime pe care copiii mei o să le folosească în conversaţiile cu mine. Toate astea mă fac să mă gândesc la "săracul" Garcia Marquez şi la cât consum şi efort depunea el în căutarea "propoziţiei ideale": alegerea cuvântului perfect, care, alăturat celui din faţa lui, care urmează la rându-i primului, să construiască un enunţ ce reuşeşte nu numai să transmită o emoţie, dar şi să conţină o melodie a cuvintelor care să încânte, o dată prin substanţă şi coerenţă şi nu în ultimul rând prin estetic. Lol!

Cristina Calancea
a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV. În prezent studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA