Arestul lui Apostu şi supa de mazăre

Arestul lui Apostu şi supa de mazăre
Mi-e destul de greu să vorbesc despre un primar pe care nu l-am prins în timpul şederii mele în Cluj.

Il văd prin pozele din ziare, pe coridoarele tribunalului, şi încerc să înţeleg cum este posibil ca încă un politician, primar al capitalei Ardealului, să fie acuzat de luare de mită, după 20 de ani de democraţie, care presupune respectarea standardului legii - adică, pe de o parte, o coerenţă a legii, pe de altă parte, egalitate în faţa acesteia. Cele două condiţii, îmi pare, lipsesc în cazul acesta. Coerenţa este ştirbită de faptul că legea este aplicată neuniform; inegalitatea constă în faptul că braţul lung al legii reuşeşte, cu succes, să tragă un pumn în maxilarul marii majorităţi "neimportante" care comite ilegalităţi, în timp ce doar bate dojenitor spatele celor al căror nume apare pe burtierele ştirilor televizate de la şapte seara.

Trăind în România pentru atâta timp, îmi dau seama că ar fi trebuit să mă aştept la aşa ceva. În plus, multor politicieni nu le este, încă, frică de posibilitatea de a fi prinşi. Desigur, dl. Apostu este în faza de cercetare, deci există probabilitatea ca el să scape basma curată, asemeni primarului Craiovei, deşi pe moment el rămâne în arest. Poate fi la fel de nevinovat ca orice alt om care pune moralitatea înainte de interesele personale. Însă, tot din experienţa mea de acasă, trag conluzia că, dacă se doreşte, orice om va fi găsit vinovat; dacă nu, nu. Se pare că a respecta în totalitate legea în România este imposibil. Nimic nu îmi sună mai ridicol. De parcă nu există ori "da", ori "ba", ci numai "aproape că ai respectat Legea". Problema e că există, adânc implantată în inima noastră de români, credinţa că orice bugetar ne face un favor. Aşadar, dăm şpagă la doctori, la fisc, la profesori, la direcţia tehnică a primăriei, la poliţist, la preot, la primar. Totodată, pragmatismul este acela ce leagă teoria de practică, în cazul persoanelor publice, de care am tot auzit prin ziare că "aproape sunt acuzaţi", "aproape sunt reţinuţi" şi "aproape sunt condamnaţi". Aproape că există lege.

Acum câteva zile vorbeam cu unul dintre cei mai renumiţi biologi ai lumii. German de origine şi ai cărui bunici au luat activ parte la cel de-al Doilea Război Mondial. Şi nu oricum, ci cu zvastica pe umărul uniformei miliare. Una din rudele mamei sale susţine şi acum că numai la finalul războiului a aflat de atrocităţi întâmplate la Auschwitz. Cel de-al doilea bunic avea mai multă informaţie, însă, ca majoritatea SS-iştilor, urăşte să dezvolte subiectul, iar răspunsul la întrebările incomode ale nepoţilor este deja arhi-cunoscutul "Am executat un ordin". Dar nu despre asta voiam să discut. Cercetătorul îmi explica cum trăieşte cu o vină ce-i apasă grav pe umeri: când era mic, una dintre bunici a gătit o supă verde, a denumit-o el, de mazăre cu pui. El refuza, pe atunci, ca mulţi copii, să-şi mănânce legumele. Dar îşi minţea, din respect, bunica, zicându-i că îi place foarte mult. De atunci, aceasta i-a pus în faţă, la fiecare vizită, aceeaşi supă, iar el, cu noduri în gât, dar cu zâmbetul pe buze, a lins farfuria de fiecare dată, complimentând bucătarul pentru cina minunată. A murit, vreo 200 de supe şi 20 de ani mai târziu, fără să ştie că nepotul ei a minţit-o şi că atunci când ea nu era de faţă (obiceiul încă datează), nepotul îşi scotea, una câte una, boabele de mazăre din mâncare.

Mi-a spus că doar prima minciună a fost grea; odată ce a trecut de partea neadevărului, minciunile către bunica lui au devenit uşor de rostit; ba chiar împodobite mai frumos; mai elaborate. Adevărul este că nu începem cu o minciună mare şi gogonată. Iniţial, ne facem încălzirea cu cele mici, firave, aproape nevinovate, care-şi fac apariţia cu paşi timizi şi zâmbet nevinovat de fetiţă buclucaşă cu pampoane. Apoi cresc, iau amploare, până când adevărul pierde din putere, iar măiestria nu mai constă în a fi un puternic stâlp al moralităţii, ci în a reuşi să minţi cu seninătate. Unii dintre politicienii români, îmi imaginez, intră în politică exact ca nişte fetiţe nevinovate; o promisiune populistă aici, o strângere de mână falsă dincolo; un compromis neimportant azi; 100.000 de euro mâine... Doar prima dată este greu, apoi devin maeştri ai trufiei, aroganţei de a fi prea importanţi pentru a fi aruncaţi după gratii şi sclavi ai propriilor interese.

Am auzit recent nişte oameni spunând că domnul Apostu a făcut şi fapte bune. Sau chiar că cele rele nu-s aşa de rele în comparaţie cu ale altora, care ar fi fost, într-adevăr, grave. Însă, după logica biologului de mai sus, domnul Apostu a minţit în legătură cu supa de mazăre. De aici până la minciuni mai mari este, ca şi în cazul legii din România, doar o chestiune de timp. Timp care, evident, l-ar costa mai mult, atât pe el, politicianul, cât şi pe contribuabil, aşa că mai bine să avem curajul de a privi adevărul în faţă: cu sau fără politicieni arestaţi sau eliberaţi de Înalta Curte, va trebui să ne hotărâm să scoatem boabele de mazăre din toată ciorba cât mai curând cu putinţă.

Cristina CALANCEA
Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV. În prezent studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA

 

Comenteaza