Aparent, ar fi greu să găseşti o legătură logică, însă, dacă vrei să deschizi ochii minţii, se găsesc multe astfel de legături; cel puţin, eu am reuşit să le găsesc, dar ţin să menţionez din start că este doar punctul meu de vedere şi ce m-ar mulţumi enorm ar fi să parcurgeţi acelaşi traseu logic sau imaginar, citind acest text, pentru a vedea unde vă poate duce şi ce întrebări sau curiozităţi vă poate trezi.
O lume "patentată" de Sir Arthur Conan Doyle, cu tuşele intens colorate ale Agathei Christie, stropite cu răceala, pragmatismul şi închistarea specifică scandinavilor - ştiu, probabil aţi fi aşteptat să mă refer la cea britanică; un stat al bunăstării, în care cei trecuţi prin experimente socialiste, capitaliste şi toate anomaliile încrucişării lor genetice, mai trişti ca ei, visează să trăiască, dar în care dramele sau tragediile individuale, nevrozele, frustrările, demenţa sau psihozele latente sunt radiografiate şi scoase la iveală cu eleganţa şi măiestria unui Ingmar Bergman. Sigur, ca la orice mâncare bună, e nevoie de condimente, iar acestea nu întârzie să apară via avatarul lui James Bond, în varianta americanizată. Nu cred că aţi înţeles, până în acest moment, despre ce vorbesc; nici eu n-aş înţelege, dacă nu aş şti apriori cum dansează sinapsele mele. Aşadar, imaginaţi-vă că o tânără ciudată, care ar putea fi uşor catalogată drept "weirdo" în cel mai adevărat sens al cuvântului, cu multiple piercing-uri, tatuaje, cu alura unui punk (...caz rarissim, dar puţin emo), îmbrăcată reprezentativ pentru acest grup, bisexuală (în slang-ul urban - desigur, politic incorect! -, dacă ar fi să preiau limbajul autorului, ar fi numită "dyke"). Aţi ghicit, am omis un cuvânt cheie -autorul, este vorba despre o carte, mai bine zis o trilogie semnată de Stieg Larsson, cărţi ale căror coperţi prea comerciale şi/sau superficiale nu ar atrage un cititor de literatură veritabilă, calitativă, aşa cum mi s-a întâmplat mie. Recunosc, cu mâna pe toată memoria stocată şi bine ierarhizată a lecturilor mele, că m-am înşelat amarnic.
Probabil am căzut în capcana aparenţelor, în care orice victimă cunoaşte foarte bine senzaţia aceea trufaşă, în care ne grăbim să tragem concluzii pripite, ori, dacă tot vorbesc despre suedezi, în opinia mea, doar esenţele poporului rus se "înrudesc" parţial cu ale suedezilor, mi-am amintit un proverb rusesc; proverb care îşi pierde din farmec, tradus mot-a-mot, însă sună în felul următor: "Omul este «întâlnit» după haine, dar este «petrecut» după minte". Exact asta mi s-a întâmplat şi mie în cazul trilogiei lui Larsson. Felul în care arătau coperţile cărţilor m-a făcut să încadrez opera în categoria aceea inferioară, comercială, pentru care nu mi-aş "avansa" miopia. M-a intrigat un articol bine documentat, plin de vitalitate şi mister, curajos, asemenea lui Larsson, pe care l-am citit în Vanity Fair (îl puteţi căuta şi voi pe internet, semnat de Christopher Hitchens, ediţia din decembrie 2009). Fiind intrigată de povestea cu "happy ending" a trilogiei devenite best-seller, făcându-l milionar post-mortem pe acest activist de stânga - în fine, povestea moştenirii este şi mai incertă, dar despre asta puteţi citi, dacă v-am făcut curioşi -, am decis să-mi achiziţionez cărţile.
Eram în plină sesiune, însă am citit toate cele trei cărţi, într-o săptămână; din momentul în care am citit primele 50 de pagini din volumul întâi, nu m-am putut dezlipi de ele. Talentul şi măiestria lui Larsson, amalgamate frumos cu o inteligenţă deosebită, te fac să asişti la o serie de seminarii şi cursuri de ştiinţe politice, cultură, istorie, geografie, filosofie, gândire politică modernă, relaţii internaţionale, economie internaţională, problematica drepturilor omului şi lista ar putea continua.
Pentru cei pasionaţi de politica mondială, cu o vădită predispoziţie spre teoriile conspiraţioniste, dar fără a pierde acel fir roşu logic care luminează orice traseu al unor astfel de investigaţii, le recomand călduros această trilogie. Catalizatorul, venit în această perioadă, ce m-a determinat să scriu despre Stieg Larsson şi opera sa, a fost recenta ecranizare a primului său volum, "The Girl with the Dragon Tattoo", pe care am acceptat să o urmăresc din curiozitate, cu o doză maximă de scepticism - în ultima perioadă, e oarecum îndreptăţit să fii sceptic faţă de o producţie marca Hollywood, extrem de mediatizată. Filmul a fost peste aşteptările mele, iar asta în contextul în care am vizionat şi versiunea suedeză a ecranizării trilogiei; varianta americanilor cu Daniel Craig a fost mai loială romanului, însă e failibil din start să încerci să înţelegi esenţa trilogiei, alegând calea acesta scurtă, de a vedea doar filmul.
Trilogia "Millenium" poartă numele organizaţiei în cadrul căreia a activat Stieg Larsson până în ultima clipă a vieţii sale. Obiectivul principal al acesteia era combaterea activităţii grupărilor extremiste suedeze - o să fiţi surprinşi să aflaţi câte organizaţii neonaziste, de exemplu, există într-un veritabil stat al bunăstării, cum este Suedia. Sigur, dacă ar fi să analizăm toate ipotezele lansate în presa internaţională în legătură cu moartea subită a lui Larsson, nu putem să nu ne întrebăm - mai ales după ce ai citit toate cărţile - dacă literatura şi romanul nu au fost pentru Stieg Larsson doar nişte instrumente eficiente pentru a demasca şi a face publice la nivel mondial crimele şi escrocheriile instituţionlizate - citiţi cărţile, o să înţelegeţi la ce mă refer! - din culisele politicii suedeze.
Este paradoxală coabitarea democraţiei şi a mişcărilor anti-sistem, într-un exemplu clasic de stat al bunăstării; sunt surprinzătoare activitatea, proliferarea şi orchestrarea crimei organizate, a traficului de fiinţe umane, de arme, droguri, delapidări sau evaziuni fiscale de ordinul miliardelor în aceste "paradisuri" sociale; este terifiant să constaţi că un stat prea protector îţi poate controla sau determina viaţa, din cauza unei birocratizări excesive - în opinia mea, nu exagerez dacă o compar pe Lisbeth Salander cu personajul K din "Procesul" lui Kafka, desigur, luând în considerare diferenţa temporală corespunzătoare.
Într-o lume a globalizării şi a uniformizării, dezaxată chiar, sunt extrem de periculoase aceste "admiraţii" şi preluări ale modelelor de dezvoltare politică, economică sau socio-culturală - teoria formelor fără fond ne ajută să ajungem la un adevăr simplu, aproape banal, dar valabil: nu tot ce "străluceşte" e prosper sau un model de succes în unele colţuri ale lumii poate fi preluat şi implementat oriunde; or, nu sunt sigură ce e mai grav - scheletele din dulapurile marilor democraţii ale lumii sau imperfecţiunile aşa-ziselor democraţii în tranziţie?
