Ştiu asta pentru că observ că ea, mintea mea, se supără şi se bucură de nimicuri. Legate de tine sunt primele mele amintiri. Aşa se făcea că asociam mirosurilor diverse culori. Îi spuneam mamei cum miroase dulecele şi amarul, ceaţa iarna şi verdele de primăvară. Cel mai pregnant miros era lângă ghenele de gunoi pline de coji de pepene arse de soare săptămâni la rând, apărate, parcă, de haite de câini comunitari flămânzi şi jegoşi, de care îmi era frică să mă apropii. Aşa că aruncam gunoiul ca pe minge la coşul de baschet, de la depărtare, şi-o zbugheam apoi la fugă cu lătrături în spatele meu, până îmi ieşea inima din piept. Mă opream numai după ce închideam uşa scării blocului, rugându-mă ca cineva să fi înlocuit geamul de jos, spart de obicei, din cadranul de fier. Am văzut mai târziu că ai încercat, cumva, să rezolvi problema câinilor comunitari, dar, oricum, aceste imagini aş vrea să le şterg pentru totdeauna din memorie... Începusem deja şcoala şi eram mândru pionier. Alături de colega mea, minionă ca şi mine, cântam de zor pentru şi despre Ceauşescu, ţinând doi porumbei albi în mână, pe care la sfârşitul serbării trebuia să-i eliberăm în văzduh, înconjurate de un semicerc de copii, fluturând de zor steaguri de hârtie. Îmi iubeam învăţătoarea. Mi-ai dat-o pe cea mai bună, care m-a făcut mândră purtătoare a şnurului roşu, prins cu grijă de epolet şi apoi mai jos, de buzunarul alb al cămăşii. Mi l-aş fi dorit pe cel galben, cel de "comandant de detaşament", însă n-aveam "pile": mama nu era aşa bună prietenă cu ea. Dar asta m-a ajutat să înţeleg, de mic copil, că "prietenia" stă la baza societăţii noastre...
Mi-ai dat prima poezie. Dedicată numai mie. Şi, deşi nu era semnată de cine voiam, mă bucuram că primeam o asemenea atenţie. Îmi amintesc că eram în clasa a şaptea sau a opta, când fetele urau vădit băieţii, iar băieţii le răspundeau cu aceleaşi sentimentele. Un băiat dintr-o clasă paralelă îmi trimitea poezii prin colega lui de clasă, dar şi vecina mea de la etajul doi. Le scria în engleză, ca peste vreo câteva zile, prin acelaşi "curier", să-mi trimită şi traducerea în română. Nu am luat-o niciodată ca pe-un afront; cred că, de fapt, considera traducerea (şi pe bună dreptate) a fi un poem total diferit de originalul în engleză. Hârtia era imaculată, împăturită cu grijă şi mirosind a sandvici cu şuncă, pus în ghiozdan de către mama sa în fiecare dimineaţă. Îmi şlefuia pietricele colorate în diferite forme, inimi stilizate sau bile imperfecte. După ani şi ani de zile am aflat că s-a logodit cu vecina mea de la doi, cea care ne ducea mesajele, de la unul la altul. Mă întreb dacă băieţii mai compun poezii. Te întreb pe tine, pentru că ultima dată când am fost în cartierul copilăriei mele, fostul Sălăjan, copiii de aceeaşi vârstă cu a mea, pe-atunci, mi-au părut având grijile celor mari - lipsiţi deci de inocenţa celor ce scriu timpuriu versuri - numărau bani şi fumau.
Mi-ai dat patru ani de liceu, în care am încercat să învăţ ceva, de la profesori buni şi mai puţini buni. Lângă liceul nostru, căruia i se spunea şi "mănăstire", datorită numărului predominant de fete, era un altul, cu profil de construcţii. Ce fericită am fost că eram într-una din clasele fruntaşe, aşa că doar într-unul dintre ani am învăţat în schimbul de după-amiază. Tinerii de la construcţii obişnuiau să ne aştepte la poarta liceului, formând o "cale a dracilor" care ne teroriza. Dar dacă în facultate, mai apoi, nu ne respectam între noi, ca studenţi, măcar ne respectam profesorii, vârsta şi educaţia lor. Cele tinereşti, oricum, se iartă. Acum văd că respectul s-a mutat de unde îl ştiam eu în gaşca unde valoarea se îmbracă în blugi de firmă asortaţi contului bancar al părinţilor.
Mi-ai dat prima slujbă. Şi a doua. Şi a treia. Pentru a treia, mărturisesc că am primit un salariu minim pe economie, din 3 în 3 luni, pentru care nu ţi-am plătit nimic înapoi, ca taxe sau impozite. Dar fără să ştiu şi să vreau. Angajatorul meu, care mai nou a devenit, surprinzător, un fel de "reprezentant al diasporei", ne plătea la negru - fapt aflat mult prea târziu. Trebuia să ne dăm seama că ceva nu este în regulă în momentul în care am văzut că foloseşte obiectul "barterului", nişte dale de ciment, obţinut pe firmă, pentru a-şi pava propria curte. Apoi, tot dintr-un alt astfel de contract, ne-a plătit salariile restante înaintea Crăciunului. Nu am încasat banii, la propriu, însă ne-au fost date 3 kilograme de cârnaţi de cap de angajat şi vreo doi cozonaci. Am râs atunci, cu toţii, şi ne-am mirat de tine, cum poţi să îngădui mizeria asta... Am făcut plângeri, fiindcă toată lumea "s-a fript", precum am păţit-o şi noi, crezând că patronul respectiv e bun creştin. Şi poate era şi n-am înţeles noi; căci ne "dumnezeia" atât el, cât şi "domnii" costumaţi în treining cu dungă pe mânecă şi cracul pantalonului, ce-l însoţeau.
Am văzut că în sfârşit ai rezolvat problema romilor. Sau problema s-a rezolvat singură, cu miile de ţigani plecând în "caravane" către vest. Te felicit! Aşa făceam şi eu, cu frica în sân, e drept, când măturam şi ascundeam gunoiul sub covor, sperând să nu mă prindă cei bătrâni. Mi-a mers doar de câteva ori, apoi mi s-a înfundat. Aşa că îţi doresc să ai mai mult succes decât mine. Voiam să întreb dacă ai să aplici aceeaşi tactică şi pentru mulţi alţii, care nu participă la sporirea "bunului public", ci, din contră, fură cu amândouă mâinile din el. Se vede că prea-i avem pe aceştia în exces şi soluţie pentru a-i stârpi nu prea se găseşte. Dat fiind că romii deja ne-au format un rău renume în străinătate, poate-i aduci pe ei înapoi să "reamenajeze" ţara, că se pricep mai bine la "curăţat"...
M-am hotărât să plec când mi-am dat seama că munţii minunaţi pe care îi admiram în timp ce stăteam în urma şirului de tiruri de pe Transfăgărăşan nu-s un motiv destul de bun să mă facă să te mai locuiesc. Iar marea, "decorată" cu draperii de alge, care-i speriau şi pe cei mai entuziaşti copii doritori de scăldat, nu e deloc unică; am găsit-o şi în alte părţi, dar sub alte nume. E drept, în alte părţi nu mi-a fost dat să întâlnesc "vedete" cum sunt dl. Mazăre şi cei doi "super-eroi", chelnerii care îmi spuneau din priviri să îmi plătesc repede consumaţia - mâncarea proastă -, fără mofturi şi să părăsesc restaurantul imediat dacă nu vreau să îmi fie număraţi restul de dumicaţi. Şi am plecat. De tot.
Dar nu asta voiam să-ţi spun. Să ştii că recent am fost într-un muzeu mare al lumii şi l-am văzut pe Brâncuşi. Nişte străini se fotografiază lângă sculpturile lui. "Constantin Brâncuşi - România". Mi-am dat atunci seama că îl poţi supăra numai pe cel ce te iubeşte; şi îl poţi dezamăgi numai pe cel care are încredere în tine.
Cu drag, Cristina Calancea.
