S-a dovedit că m-am înşelat! Am încercat cel mai ciudat exerciţiu: acela ca din septembrie şi până acum să "acopăr" o distanţă de vreo 4.000 de ani, prin lectura acelor cărţi memorabile ale acestui timp, în încercarea de a descoperi, mi-am spus, Secretul! Trebuie ca acel secret să fi fost unul care cumva mi-a scăpat printre degete, s-a topit, ca şi fumul de ţigară. Întocmai aşa cum ne "scapă" adesea cele mai mari adevăruri... Dacă n-ar fi aşa, n-aş simţi în fiecare secundă (atunci când monştrii îţi traversează mintea, apărând din subconştient, îţi dau o palmă peste faţă, ca să te trezească, şi fug apoi ca laşii înapoi în spatele creierului, spaţiul pe care îl "locuiesc" abuziv, lăsându-te mai confuz decât erai în secunda dinaintea vizitei lor inopinante!) că ceva din explicaţiile mele lipseşte. Exact pe acei monştri i-am căutat, alimentându-mă cu scrisori de dragoste către Dumnezeu şi până la elaboratele transhumanţe ale sufletului, poveşti romanţate şi situaţii încordate. Am citit câte una din fiecare mare perioadă literară, încercând să-mi descopăr propriile slăbiciuni în oftaturile târzii datorate destinului tragic al vreunui personaj imaginat sau real. M-am identificat pe rând cu Odiseu, Medeea, Job, Achile, Sf. Augustin, Oedip, Dido, Climenestra, Don Quijote; cu Dante, Lear, Raskolnikov, Dostoievski. De fapt, cu demonii lor. Şi am terminat în acea confuzie pe care o pot descrie cel mai bine utilizând o expresie care m-a amuzat la culme, auzind-o recent: "Nu ştiu dacă am găsit o frânghie sau mi-am pierdut calul"... Cât de important este să ne cunoaştem pe noi înşine în cel mai mic amănunt, exerciţiu care, în fapt, se traduce prin dorinţa de a putea prezice acţiunile viitoare, comportamentul şi reacţiile noastre în orice situaţie, indiferent de extremismul sau complexitatea acestora?
Nu mă înţelegeţi greşit; cu toţii putem spune că suntem extrovertiţi câteodată şi introvertiţi alteori. Cu toţii simţim nevoia ca un număr de oameni să ne admire. Şi cei mai cinici dintre noi, de exemplu, caută prietenia unui public specific. Acela, evident, al altor cinici. Cu toţii vrem să fim magnifici. Cu toţii putem cădea de acord că siguranţa este unul dintre scopurile noastre majore în viaţă (a nu se confunda cu monotonia.) Deşi putem încropi o listă de calităţi şi defecte pe care le avem, chiar dacă ea poate părea completă şi fidelă, aceasta este, dacă stăm să ne gândim cu mai multă luciditate, generos de... vagă. O astfel de listă făcută la un moment dat poate spune aparent multe despre un individ, fără a spune, însă, până la urmă, mai nimic. Dar, oare, este posibil să ne cunoaştem, cu adevărat, slăbiciunile, aceste "brute" care ne răvăşesc modul de a gândi, aceste piedici ale gândirii raţionale? Cred că normalităţile ne fac normali. Spun asta deoarece nu cunoşteam, până acum câtva timp, o persoană care se poate declara lipsită de frică; o frică nu evidentă - ca aceea de moarte în general -, ci de insecuritatea care îl face pe cel panicat de mirosul propriei frici să o mascheze, dovedindu-şi forţat curaj prin a lupta chiar şi împotriva propriei umbre. Încercarea de a te descoperi este o muncă atât de meticuloasă încât cei mai mulţi se opresc înainte de a începe. Şi pe bună dreptate. Cunoaşterea de sine este practic imposibilă. Suntem subiectivi când vine vorba despre noi înşine.
Şi cea mai obiectivă şi echilibrată minte este afectivă, indulgentă sau, din contră, mult prea critică, atunci când se uită în interior. De sărbătoarea Învierii, ca orice botezat creştin, am mers la biserică. Cu câteva ore înaintea miezului nopţii, era goală. Mi-am descoperit primul nume de botez pe una dintre icoanele rotunde care decorează lăcaşul încă de la construirea lui, în '39, şi-o priveam ca pe-o piesă de muzeu. M-am bucurat că sunt singură, lux ce nu ne este oferit prea des. Dar bucuria mea a fost scurtă: o doamnă trecută de 70 de ani mi-a spus bună seara şi am răspuns cu un ţipăt scurt, efect al sperieturii grozave. Adevărul este că Maria, cum a numit-o preotul mai apoi, este un suflet ce locuieşte într-un trup atât de mic, încât este uşor să scape vederii. Stătea într-unul dintre scaunele de pe laturi, culmea, aproape de intrare, şi, cred eu, aştepta. S-a uitat la mine pe sub pleoapele moi ce-i acopereau jumătate de ochi, dar nu şi lumina acestora. M-a întrebat: ai venit să te rogi? I-am răspuns - fără a-i răspunde la întrebare - că am venit să cumpăr lumânări. Am dezamăgit-o. Întrebarea ei directă putea primi, mi-am zis imediat, un simplu da. Mi-a citit eschivarea, aşa că nu a continuat cu întrebări. Mi-a zis în schimb că biserica, poate chiar mai tânără decât ea, face minuni: "Te rogi azi", a zis, ca şi cum mi-ar fi împărtăşit cel mai mare secret pe care nici Dumnezeu nu avea voie să-l audă, "şi într-o săptămână se întâmplă!". "... eu aşa m-am rugat -, a continuat,- dar pentru ceva mai grav, aşa că a durat un pic mai mult...". "Apoi am văzut-o ajunsă din faţa altarului acasă ca pe un nor". Şi din acea dimineaţă nu a mai plâns moartea fiicei sale. Nu a mai scos o lacrimă. Totodată, a devenit imună în faţă fricii. Aşa mi-a spus şi am crezut-o.
Mi-am dat atunci seama că numai în momentul în care nu mai avem nimic de pierdut este posibil să ne cunoaştem cu adevărat. Este ceva pozitiv în a încerca să te cunoşti, însă am vaga impresie că pe demoni îi ştim pe nume abia după ce încetează să ne bântuie. Trebuie să fim pregătiţi să primim, din când în când, o palmă rapidă ca o pală de vânt, peste faţă. Ca să o satisfac pe fragila doamnă Maria, m-am rugat în acea noapte; şi pentru prima oară am făcut asta, nu să îmi cunosc monştrii, ci creditându-l total pe Nietzsche: "haosul din noi să dea naştere [în schimb] stelelor strălucitoare."
