Îmi mai doresc, oare, ceva?

Îmi mai doresc, oare, ceva?
M-am gândit să mă retrag undeva, într-un restaurant liniştit să mă pot gândi în voie la zilele libere care vin şi care în România sunt, de atâta timp, încă din vremea comuniştilor, “folosite” ca un veritabil concediu de 1 Mai.

Mai ales că anul acesta Premierul a făcut cadou naţiei încă o zi de lene, în plus... Chelnerul pe care îl ştiu atât de bine, doar pentru că este singurul chelner din lume despre care ştiu ceva, mai bine spus, m-a întrebat unde vreau să stau. Mă uit în restaurantul franţuzesc pe care îl prefer tuturor pentru că servesc ouă moi dimineaţa până la amiază, ora de weekend a leneşilor, şi extra, pâine cu dulceaţă de trei feluri, şi aleg unul dintre locurile de la masa ca de nuntă, lungă, de lemn, cu bănci de-o parte şi de cealaltă. Iau meniul la fel de neinteresată cum am să mă uit pe nota de plată, ştiind ce voi consuma dinainte şi ştiind la cent cât am să plătesc. Lângă mine, prind începutul unei conversaţii, acele conversaţii care devin fără nici un motiv o distracţie, de la bun început. El profesor, ea masterandă, la universităţi aflate la capetele opuse ale Broadway-ului.

Şi-mi dau seama că, deşi nici măcar nu se cunosc (doar cu ceva secunde înainte şi-au zis "bună ziua" pentru prima dată privindu-se în ochi) au deja în spate presiunea unei relaţii. Ea vorbeşte repede, uitându-se la toată sala, în afară de el. Două fuste galbene, în stânga noastră. Una dintre fete mănâncă salată. Un altul de la masă îi vorbeşte ceva cu o familiaritate caldă. Două femei, un pic mai departe, ciocnesc un pahar de vin. Probabil franţuzesc. Probabil că sunt franţuzoaice. Un bărbat şi-a terminat paharul de apă şi bea prin pai gheaţa care se dizolvă. Întâlnirea dintre cei doi s-a produs, aflu, ca rezultat al faptului că amândoi au un profil online, pe un site web de oameni singuri, dar care vor să-şi schimbe acest statut. El, profesorul, un tip educat şi simpatic, blond, undeva la vreo "treizeci-şi-târzii" de ani - ea sărind probabil peste treizeci - încearcă un compliment spunându-i că a ales-o din topul 100 al celor mai vizitate şi apreciate profiluri din New York. Ea se arată flatată - pentru că a roşit ca orice fată care, deşi e obişnuită probabil să-şi audă frumuseţea lăudată, pentru că deţine această calitate, ştie că nu este în totalitate meritul ei - dar vădit jenată. Evident, bărbatul a flatat-o, dar i-a arătat în acelaşi timp că e superficial, căutând, mai presus, femei atrăgătoare.

Iar din aceastea sunt multe şi întotdeauna prezente, mai ales în New York. Dar îi este explicat, imediat, că voturile respective nu măsoară numai trăsăturile fizice, ci şi descrierea personalităţii pe care fiecare şi-o pictează cu măiestrie, măiestria fiind aici ca un fel de "photoshop al cuvintelor", unde toţi sunt: pasionaţi, deştepţi, interesaţi să viziteze lumea, buni la suflet, creativi, veseli, populari printre prieteni, cititor de NY Times... Niciunul nu este trist. Niciunul nu este singur. Niciunul nu este plictisit. Niciunul nu este imperfect. Toţi întruchipează însăşi versiunea ideală a propriei persoane. Profilele online sunt minunate! Lipsite de riduri! Lipsite de greşeli! Ea, masterandă, este vădit deranjată de toată această idee, deşi şi-a creat un astfel de profil. Se simte, spune, ca la vânătoare, unde este laolaltă şi vânător şi pradă. Tot la fel de evident este că domnul din faţă îi este pe gust. O face să râdă. O întreabă diverse, simţindu-se probabil la fel de curios ca şi atunci când era copil şi a desfăcut primul lui casetofon, urmărind fiecare fir şi întrebându-se cum funcţioneză.

Ea îi spune că relaţiile sunt grele. El îi răspunde că bărbatul şi femeia sunt incompatibili, însă efortul de a ajunge pe aceeaşi linie, deasupra numitorului comun, merită (nu ştiu cum ar putea spune aşa ceva, dat fiind că amândoi sunt, iată, singuri, în căutare de "alte" suflete pereche, căci cele de până acum s-au termintat în clişeul "nu suntem compatibili"). Ea îi spune că a încercat vreo zece astfel de întâlniri. Prima a fost groaznică; Deşi creativ (sâc!), respectivul nu făcuse nimic creativ în viaţă lui adultă. A încercat pictura, când era în liceu, e adevărat, şi urma să-şi reînnoiască această pasiune. A doua întâlnire, la fel... A treia... A zecea, cea de acum, susţine ea, este cea mai bună (şi n-au ajuns nici măcar la desert!). Îi dă o secţiune a NY Times-ului, şi-şi păstrează şi ea una, deoarece, zice grăbită, nu mai vrea să trecă printr-un alt interviu gen: ce studiezi?, unde te-ai născut?, ce vrei să te faci după şcoală? Preferă, deci, să comenteze amândoi ce mai scrie prin ziar. Chelnerul, tot acelaşi ca primul, îi întrerupe cu meniul de prăjituri (n.p. delicioase şi petite, pe franţuzeşte; nu ca enormităţile de prăjituri disgraţioase şi cu sirop de porumb în loc de zahăr, americane) şi îi întrebă "este pentru prima dată?".

Ea roşeşte până la urechile dezvelite de părul prins şcolăreşte în coadă. Se fâstâceşte. Încearcă un răspuns afirmativ. Eu zâmbesc abţinându-mă să nu hohotesc. A crezut, mai mult ca sigur, că i-a fost descoperit secretul, acela că are un profil online şi că cei doi se află la prima întâlnire. "Da!", răspunde încă o dată, mult mai sigur şi dându-şi seama ce a fost, de fapt, întrebată, "... Este pentru prima dată când vin aici!". Pleacă amândoi după vreo jumătate de oră, în care au împărţit o tarte aux fruits şi un mousse au chocolat. El a plătit totul, acceptând lungile ei argumente de a împărţi nota cu promisiunea că data viitoare o va lăsa să plătească consumaţia. Au plecat, împărţind un ziar, împărţind o promisiune, împărţind un zâmbet că în sfârşit au râs, vorbit, citit ziarul, mai ceva ca un cuplu adevărat, mai ceva ca doi oameni ce se cunosc de-o viaţă, mai ceva ca doi îndrăgostiţi mai vechi de o oră la restaurant. În sfârşit, profilul nu a minţit. Pleacă şi cu ei pleacă şi sursa mea de amuzament, nu răutăcios, nu batjocoritor, dar proaspăt ca un suc de portocale reci şi de-abia stoarse.

Mă uit stânga/dreapta. Două feţe, la o masă, vorbesc la telefon. Doi bărbaţi, mai încolo, unul mai tânăr decât celalat, primul căutând, parcă, ceva între două cărămizi ale zidului descoperit din restaurant. Un altul cu laptopul în faţă. Un grup de trei, gălăgioşi până acum, se uită peste meniu. Mă întreb câţi sunt creativi, pasionaţi, plini de viaţă, vor să călătorească în lume şi citesc cu regularitate NY Times. Chelnerul, acelaşi, din nou, - un tip lung şi slab, cu cearcăne atât de vizibile încât au efectul de a-l mai uşura de câteva kilograme, şi numai voia bună şi zâmbetul calm, larg, îi trădează energia - mă întrebă dacă mai doresc ceva. Nu mai doresc nimic. Îl întreb, amabil, dar cu interes, cum merge vânzarea. "Bine!", îmi spune, fericit parcă că cineva din lumea asta ştie cine este cu adevărat: autorul cărţii "Arlechinul", o poveste în franceză pentru copii, pe care nu de mult a terminat-o. Un tip într-adevăr creativ. Îi zâmbesc: "Mulţumesc!" Dar, mai doresc, într-adevăr, ceva? Da. Să aflu cum o să-mi petrec zilele, care în România sunt cunoscute generic, sub numele de "Întâi Mai Muncitoresc"...

Cristina CALANCEA

 

Comenteaza