In acelasi timp, profesorii îsi vor roade creta de sub unghii si vor primi un strat gros de praf de pe toba guvernamentalã, suflat drept în ochi.Calculul e din nou pe cât de simplu, pe atât de cinic: 400.000 de cadre didactice fac de 15 ori mai putin decât cei aproape sase milioane de pensionari. Unde mai pui cã profesorii mai fac si nazuri în preajma alegerilor si se lamenteazã cã mai bine stau acasã decât sã meargã la vot, pentru cã n-au variante viabile la urne.
In schimb, dacã doar 7% din pensionarii cãrora postasul le va aduce pensia mãritã vor pricepe cã banii vin din vistieria pãzitã de Tãriceanu, voturile câstigate de PNL vor fi mai multe decât ale tuturor dascãlilor din tarã. In acest context, ipocrizia primului ministru este uluitoare: “Nu putem sã mãrim salariile în învãtãmânt doar ca sã rãspundem unor asteptãri electorale”, spunea el ieri în fata presei.
Situatia datã este doar exprimarea cea mai recentã a unei probleme structurale si generalizate: oamenii politici români actioneazã pe baza intereselor individuale si de grup restrâns în perioadele dintre alegeri, iar cu câteva luni înainte de scrutin iau decizii exclusiv pe considerente electorale.
Programele, analizele, dialogul social, dezbaterea publicã, criticile presei, presiunile economice si riscurile la care supun tara sunt irelevante când în joc este un nou mandat sau o mânã de voturi. în acest timp, votantii asteaptã ciosvârta guvernamentalã cu pofta puiului de cioarã flãmând, fãrã sã-i pese de iminenta unor dezechilibre economice grave.
Cresterea economicã de aproape 9% în primul semestru al anului se bazeazã în mãsurã covârsitoare pe consum si creditare, cu alte cuvinte cumpãrãm tot mai mult si pe bani împrumutati. Mai mult decât asta, cresterea câstigului salarial mediu brut în iulie 2008 fatã de perioada similarã a anului 2007 a fost de 25,8%, cu mult peste cea a PIB-ului sau a productivitãtii muncii, alimentând avansul consumului, crescând cererea si contribuind la mãrirea preturilor si a inflatiei.
Cheltuielile publice se fac cu multã larghete cu precãdere în douã directii. întâi, mãrirea pensiilor si a veniturilor birocratiei de vârf, care aruncã alte sume mari de bani pe piatã, tot în consum. în al doilea rând, sunt investitiile care se fac pe ultima sutã de metri înainte de alegeri, multe si ineficiente, cârpeli si spoieli care dau lustru trecãtor unor scoli de acum douã secole sau drumurilor care se plombeazã inutil de câte douã ori pe an.
Investitiile majore în sectoare productive sau în infrastructurã sunt fie inexistente, fie blocate de o birocratie autosuficientã si hulpavã, ocupatã pe criterii preponderent partizane. Or, atât timp cât resursele bugetare se vor îndrepta în asa micã mãsurã înspre sectoarele care produc si aduc plus valoare, populatia României se va transforma tot mai mult într-o supra-entitate digestivã, incapabilã sã producã si sã se autoîntretinã, care este obligatã sã se împrumute pentru a-si cumpãra cele trebuincioase de la cei care produc.
Mai mult, cei putini care evolueazã în economia real-productivã se confruntã cu una dintre cele mai profunde crize de fortã de muncã din Europa, din cauza exodului muncitorilor peste granite si a ineficientei cronice a sistemului de educatie. De altfel, cu ocazia începerii noului an scolar, am avut oroarea sã constatãm iarãsi superficialitatea odioasã cu care este tratatã aceastã temã fundamentalã a proiectului social românesc pentru viitorii zeci de ani.
Mai rãu decât orice este cã perspectivele post-electorale sunt neschimbate. Pleacã ai nostri, vin ai nostri, la fel ca de fiecare datã, fãrã ca programele politice si principiile de fundamentare a viitoarelor decizii politice sã însemne mai mult decât niste scrijelituri trecute în uitare de îndatã ce se vor anunta rezultatele alegerilor.
