A trăi pentru a trăi (şi) ziua de mâine este, cel puţin acum, când majoritatea poporului ar trebui să conştientizeze mai radical fiecare pas al vieţii, cel puţin ridicol, pentru că asta ar însemna – la cei tineri – anularea chiar şi a unei palide străluciri de vis, iar la ceilalţi, o perpetuă dăinuire în biologicul cel mai sumar.
Şi ca să nu mi se arate, ca la teatrul de păpuşi, fraza lui Cioran, scoasă dintr-un interviu al Helgăi Perez cu marele filosof, o reproduc eu mai jos: “Trăiesc într-un prezent veşnic, fără rost, şi nu sunt nefericit că nu am nici un ţel. Oamenii trebuie să se obişnuiască să trăiască fără ţel, şi asta nu e aşa de simplu cum se crede. Cred că tot ce am gândit până acum rezumă dezideratul de a trăi fără ţel.
De aceea scriu foarte puţin, muncesc puţin, am trãit mereu la marginea societãţii, sunt fãrã cetãţenie şi-mi convine aici. Nu mai am patrie, nu mai vreau sã aparţin de nimeni şi de nimic”. Sigur, pentru cine l-a citit pe Cioran, frazele de mai sus au un alt înţeles. Am putea spune cã, aşa cum a iubit el poporul acesta şi “coasta Boacii”, deşi n-a pregetat sã-l “înjure”, sunt puţini scriitori care au reuşit sã o facã. A iubi un popor “biciuindu-l” e, de cele mai multe ori, un sentiment mai adevãrat decât acela al falşilor patrioţi, parcã prea prezenţi în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic.
De aceea cred cã fraza lui Cioran trebuie înţeleasã în cheie inversã. Un popor fãrã un ţel înseamnã nu numai un imens hiatus în istorie (aşa cum s-a întâmplat timp de mai bine de patruzeci de ani, în timpul comunismului), dar mai înseamnã milioane de destine şi de istorii personale înţepenite, o sumã de “luminiţe” reprezentând talente şi chiar genii pierdute, într-un timp al unei mediocritãţi sãltate pe culmile cele mai importante ale “rãsãriţilor” societãţii. (Ale disperãrii, dupã cum bine scria cel numit mai sus!). Şi, totuşi, existã un ţel, care uniformizeazã în urât spaţiul public românesc: dorinţa nereprimatã de a face bani.
Dar nu numai asta, ci respectul pentru cei care au reuşit (fãrã sã conteze cum anume!) sã se îmbogãţeascã dupã 1989. Personal, sunt pentru libera iniţiativã şi pentru cei care au muncit pentru a-şi construi o avere. Dar, mai ales, un admirator al celor care fãcând avere au gãsit scopuri de a trãi mai departe, depãşind faza (mizerabilã, în sine) a simplei acumulãri.
Aş vrea, ca o dorinţã intimã, ca mãcar tinerii care sunt în stare sã-şi mai iubeascã – într-un fel sau în altul -, ţara, sã se îmbogãţeascã sau, mã rog, sã ajungã sã nu aibã problema zilei de mâine, nu pentru a putea pãrãsi scârbiţi ţara, ci mai ales pentru a putea beneficia de independenţa şi comoditatea de a privi roatã, în jur, la poporul acesta pe cale de a-şi pierde identitatea.
Ar fi un ţel, un proiect de viaţã pentru o generaţie de tineri cunoaşterea propriei istorii, a lucrurilor esenţiale care ne dau sau nu caracterul şi, pânã la urmã, imaginea de români, aceea pe care o purtãm şi o vom purta, oriunde ne-am duce şi oricât de dezrãdãcinaţi am putea deveni.
Ar putea fi, spre exemplu, re-valorizarea acelor calitãţi (puţine, multe), care încep sã disparã de pe harta sufletului românesc. Dar cine sã mai aibã timp pentru aceste ţeluri ce par, poate, multora simple prostii, când românul trãieşte ca şi când şi-ar trãi ultima zi pe pãmânt?
Poate cã de asta mai meritã sã scriem: pentru a trezi conştiinţele care vin şi cãrora avem obligaţia sã le reamintim cã dacã Cioran spunea (exagerând) cã nu mai are patrie, atunci, cu siguranţã cã se referea la patria “pierdutã” şi sufocatã de comunism. Iar dacã putem trãi, având bani în orice ţarã de pe pãmânt, patria noastrã e numai una.
