DISTRIBUIE
Este vorba de propriile dezamăgiri şi propriile resemnări care le-au urmat.
Prima resemnare a urmat unei imense dezamăgiri: atunci când a început să-mi fie ruşine că am putut să mă bucur, alături de alţi atâţia prieteni, că Ceauşeştii au fost împuşcaţi ca nişte câini, că am putut să fiu de acord cu un asasinat care s-a dovedit mai apoi a fi fost preambulul celei mai mari mistificări a istoriei noastre.
Ca într-un “legatto de expresie”, deşi muzica generală suna fals, tot prin 1990 mi-am dat seama că ceea ce se întâmplase atunci nu avea nici o legătură cu vreo revoluţie. Semăna mai mult cu o lovitură de stat şi, în plus, noi, românii, nu ne schimbaserăm deloc, nu renunţaserăm la nimic din ce era rău şi urât în noi şi nimănui nu-i mai păsa de jertfa martirilor din Decembrie 1989. Am învăţat să trăiesc cu acest gust amar, într-o resemnare care din timp în timp mai lăsa, totuşi, locul unui fir de speranţă.
A doua dezamăgire şi a doua resemnare se leagă în mod direct de speranţa despre care vorbeam mai sus. De data asta ea avea şi un nume: Emil Constantinescu. Probabil mai sunt unii care să-şi amintească de el. Am scris zeci de articole, am lipit afişe şi am fost hăituit, împreună cu alţi atâţia ziarişti, de ciracii d-lui Iliescu. N-a fost necesar decât un an ca să-mi dau seama că tot eşafodajul construcţiei sale politice, format, în cea mai mare parte, din oameni care înainte de 1989 nu şi-au asumat nici un risc, iar “după” au devenit cei mai aprigi profesori de anticomunism, era sortit eşecului, din motive foarte “omeneşti”: invidie, ură, vanitate sau dorinţa de stăpânire a resurselor.
Asta a coincis cu faptul că deşi mă consideram “de dreapta”, cum era, şi este şi acum la modă, mi-am dat seama că în adâncul sufletului sunt un om de stânga. M-am resemnat şi am învăţat să trăiesc cu gândul că m-am înşelat din nou. A treia dezamăgire – poate cea mai mare şi mai profundă – a fost când recent, un grup de intelectuali în care am crezut cu adevărat s-a transformat în “anexa culturală” a preşedintelui.
Mărturisesc că mai mult decât imaginea Regelui Mihai, spăşit, în spatele preşedintelui Iliescu, m-a durut imaginea care-l prezenta pe d-l Liiceanu singur şi umil la poarta casei de campanie a d-lui Băsescu. Apoi m-a dezamăgit ura şi răutatea (antiortodoxă!) a unor intelectuali de marcă de a lapida în stânga şi în dreapta, cu un glas înfricoşător şi justiţiar şi cu feţe de icoană jignită. Iar glasul lor este cu atât mai strident, cu cât tăcerea lor înainte de ‘89 era mai tenebroasă şi supusă.
Atunci trebuiau apărate serviciul, bursele în străinătate, publicarea cărţilor. Acum, probabil tot aşa. Tot ei sunt şi acum (cu câteva excepţii) aceia care stângaci vor să-l “scuze” pe d-l Băsescu pentru toate “neajunsurile”, pentru trecutul şi prezentul care, iată, ies din ce în ce mai pregnant, urât şi des la iveală, cerându-ne să mizăm pe sinceritatea lui.
De parcă sinceritatea – vorba regretatului Octavian Paler – ar fi o calitate în sine şi n-ar exista sincerităţi greţoase de care se folosesc mârlanii pentru a fi mârlani şi ţoapele pentru a fi ţoape. Nu va mai trece multă vreme şi mulţi din cei care azi se gudură pe lângă intelectualii care se gudură pe lângă preşedinte se vor trezi şi vor pune întrebări. Dar eu nu mai aştept până atunci. Pentru că deja sunt dezamăgit şi încep să simt gustul amar al celei de-a treia resemnări.
Ca într-un “legatto de expresie”, deşi muzica generală suna fals, tot prin 1990 mi-am dat seama că ceea ce se întâmplase atunci nu avea nici o legătură cu vreo revoluţie. Semăna mai mult cu o lovitură de stat şi, în plus, noi, românii, nu ne schimbaserăm deloc, nu renunţaserăm la nimic din ce era rău şi urât în noi şi nimănui nu-i mai păsa de jertfa martirilor din Decembrie 1989. Am învăţat să trăiesc cu acest gust amar, într-o resemnare care din timp în timp mai lăsa, totuşi, locul unui fir de speranţă.
A doua dezamăgire şi a doua resemnare se leagă în mod direct de speranţa despre care vorbeam mai sus. De data asta ea avea şi un nume: Emil Constantinescu. Probabil mai sunt unii care să-şi amintească de el. Am scris zeci de articole, am lipit afişe şi am fost hăituit, împreună cu alţi atâţia ziarişti, de ciracii d-lui Iliescu. N-a fost necesar decât un an ca să-mi dau seama că tot eşafodajul construcţiei sale politice, format, în cea mai mare parte, din oameni care înainte de 1989 nu şi-au asumat nici un risc, iar “după” au devenit cei mai aprigi profesori de anticomunism, era sortit eşecului, din motive foarte “omeneşti”: invidie, ură, vanitate sau dorinţa de stăpânire a resurselor.
Asta a coincis cu faptul că deşi mă consideram “de dreapta”, cum era, şi este şi acum la modă, mi-am dat seama că în adâncul sufletului sunt un om de stânga. M-am resemnat şi am învăţat să trăiesc cu gândul că m-am înşelat din nou. A treia dezamăgire – poate cea mai mare şi mai profundă – a fost când recent, un grup de intelectuali în care am crezut cu adevărat s-a transformat în “anexa culturală” a preşedintelui.
Mărturisesc că mai mult decât imaginea Regelui Mihai, spăşit, în spatele preşedintelui Iliescu, m-a durut imaginea care-l prezenta pe d-l Liiceanu singur şi umil la poarta casei de campanie a d-lui Băsescu. Apoi m-a dezamăgit ura şi răutatea (antiortodoxă!) a unor intelectuali de marcă de a lapida în stânga şi în dreapta, cu un glas înfricoşător şi justiţiar şi cu feţe de icoană jignită. Iar glasul lor este cu atât mai strident, cu cât tăcerea lor înainte de ‘89 era mai tenebroasă şi supusă.
Atunci trebuiau apărate serviciul, bursele în străinătate, publicarea cărţilor. Acum, probabil tot aşa. Tot ei sunt şi acum (cu câteva excepţii) aceia care stângaci vor să-l “scuze” pe d-l Băsescu pentru toate “neajunsurile”, pentru trecutul şi prezentul care, iată, ies din ce în ce mai pregnant, urât şi des la iveală, cerându-ne să mizăm pe sinceritatea lui.
De parcă sinceritatea – vorba regretatului Octavian Paler – ar fi o calitate în sine şi n-ar exista sincerităţi greţoase de care se folosesc mârlanii pentru a fi mârlani şi ţoapele pentru a fi ţoape. Nu va mai trece multă vreme şi mulţi din cei care azi se gudură pe lângă intelectualii care se gudură pe lângă preşedinte se vor trezi şi vor pune întrebări. Dar eu nu mai aştept până atunci. Pentru că deja sunt dezamăgit şi încep să simt gustul amar al celei de-a treia resemnări.
DISTRIBUIE
Comenteaza
