Se ştie că celebrul consilier al preşedintelui John F. Kennedy a contrazis – pe parcursul unei cariere impresionante, caracterizată de integritate lăudată de însăşi rivalii săi – economiştii formalizanţi, cărora le scapă tocmai realitatea. El a readus interogaţiile economiei la întrebări simple: cine controlează şi cine plăteşte în economia de astăzi? El a privit economia din nou sub aspectele sociale şi politice, aidoma economiei din epoca clasică.
Merită evocat, pentru înţelegerea opticii lui Galbraith, traseul cercetărilor sale. Responsabil cu reglementarea preţurilor în SUA, în timpul celui de-al doilea război mondial (ca membru al cabinetului preşedintelui Roosevelt), Galbraith a rămas definitiv impresionat de dependenţa preţurilor de acţiunea marilor companii: preţul rămânea acelaşi chiar în condiţii de prăbuşire a cererii, căci marile firme preferau să scadă producţia, în loc să reducă preţurile. Aşa stând lucrurile, mai cu seamă sub influenţa lui John Maynard Keynes, Galbraith a desfăşurat teza că economia de piaţă nu se poate susţine fără intervenţia statului. Keynes concentra această intervenţie în suplimentarea cererii, Galbraith în controlul preţurilor.
Oricum, economia de piaţă nu este ceva sfânt pentru marile concerne – se argumenta în lucrarea American Capitalism (1952). Mai târziu, în cartea The Affluent Society (1958), Galbraith a lansat ideea după care “societatea industrială”, în loc să satisfacă trebuinţele umane, creează ea însăşi “trebuinţele”, acele trebuinţe care sunt indispensabile creşterii economice pe care o urmăresc marile concerne. Ca alternativă, el avea să recomande mereu politici economice favorabile construcţiei de locuinţe sociale, educaţiei, sănătăţii. Din punctul său de vedere, economia de piaţă îşi creează singură antidotul şi nu poate fi socotită o realitate pe care statul îşi poate permite să o ignore, fără riscuri.
în testamentul din 2004, The Economics of Innocent Fraud: Truth for Our Time, Galbraith argumentează această teză: “teoria economică, dar şi sistemele economice şi politice în general, cultivă, din interese financiare şi politice şi pe baza tendinţelor de scurtă bătaie ale modei, versiunea lor proprie a adevărului. Adevărul nu are necondiţionat de a face cu realitatea. Nimănui nu i se poate imputa vreo vină; în cele din urmă, cei mai mulţi oameni cred ceea ce vor să creadă” (citez din ediţia germană, 2007, pp. 28-29). în fapt, adevărul care se cultivă în societatea economiei de piaţă rămâne adevărul intereselor economice şi politice cele mai puternice. “înşelarea nevinovată” constă în aceea că se ia ceea ce se cultivă drept adevăr, fără să se observe condiţionarea. Galbraith invocă de la început experienţa fundamentală a trecerii conducerii, din concerne, de la proprietari şi acţionari (“investitori”) la manageri, care promovează neslăbit optica eficientizării şi a valorificării investiţiei, fără consideraţie pentru ceea ce se petrece în realitatea vieţii. Această experienţă include “divorţul de realitate”, care, după opinia sa, ar trebui combătut, în vreme ce managementul va trebui luat sub control.
Galbraith nu este în nici un caz inamicul economiei de piaţă, ci avocatul conştientizării limitelor funcţionalităţii acesteia.
El se aşază în opoziţie explicită nu faţă de economia de piaţă, ci în raport cu interpretarea ei neoliberală. Părintele abordării economice dominante astăzi, Paul Samuelson, ne-a lăsat modelarea matematică a corelaţiilor economice, care îi inspiră şi astăzi pe cei care vor să conducă economia din corelaţiile inflaţiei, capitalurilor, dobânzilor, productivităţii, din perspectiva creşterii economice. Galbraith vrea să identifice interesele şi grupurile umane care sunt în spatele cifrelor şi corelaţiilor. El revine la abordarea neoclasică, conform căreia, “în aparenţă, există numai piaţa impersonală”, dar “aceasta este o eroare, care nu este complet inocentă” (p. 44). “înşelarea” pe care Galbraith o reclamă rezidă în ignorarea faptului că “piaţa este intenţionat şi cuprinzător manipulată (p.46).
în The Economics of Innocent Fraud: Truth for Our Time Galbraith identifică “înşelarea” în teoriile economice (care ar postula, oarecum contrafactual, 2suveranitatea consumatorilor”, p.53), în vorbirea despre “management” (când este vorba, în fapt, de “birocraţie”, ce serveşte interese mascate, p. 72), în imaginea publică a realităţii, care operează cu distincţia “sector public” şi “sector privat”, ascunzând preluarea primului sub control de către al doilea (p. 85), în manipulările ratings-urilor de firme şi ţări (p.95), în ineficienţa dosită propagandistic a combaterii recesiunii şi şomajului doar prin reţete financiare (p.100). Soluţia pe care Galbraith a propus-o, în formularea sa, sună astfel: “Nimeni nu ar trebui să creadă că includerea de consilii de supraveghere şi de acţionari în controlul managementului este suficientă. Măsuri de sprijin şi de protecţie ar trebui să aibă forţa legii” (p.111).
într-adevăr, criza începută în 2008, care a debutat cu dereglarea finanţelor, a evidenţiat riscurile dezvoltării pe plan virtual a sistemului financiar, care făcea ca unui dolar bogăţie reală să-i corespundă aproape zece dolari virtuali. “Ieşirea din realitate” s-a dovedit riscantă. Galbraith formulează argumentul după care “ieşirea din realitate” se petrece în chiar abordările economice dominante, cărora tocmai realitatea le scapă prin sitele formalizărilor matematice. Acest argument este mereu demn de atenţie. în definitiv, oricare ar fi metodologiile de investigaţie şi strategiile (“logicile”) cercetării din economie (ca şi din orice altă ştiinţă socială), accesul la realitate trebuie asigurat, şi nu escamotat. Galbraith reafirmă acest imperativ durabil.
Ceea ce se poate obiecta este împrejurarea că abordările sociale şi politice ale economiei (tradiţia “economiei politice”, începută cu David Hume) nu descalifică în vreun fel abordările matematizate de astăzi. Economia matematizată din momentul de faţă are enormul avantaj că permite selectarea factorilor în vederea degajării de priorităţi pentru decizii eficace. Problema nu se află în locul în care Galbraith îl indica – diferenţa dintre abordarea economiei politice şi abordarea economică matematizată – ci într-un alt loc: sensul pragmatic al diferitelor abordări aplicate realităţii economice.
