Judecăţile hotărâtoare – „dezvoltarea economică şi socială în România este limitată de administraţia publică slabă”, „creşterea economică puternică a României este bazată pe consum”, „deficite privind piaţa forţei de muncă şi meseriile”, fragmentarea bazei de cercetare ştiinţifică”, „criza forţei de muncă”, „a crescut ponderea elevilor cu rezultate slabe la citit, matematică şi ştiinţe” – ar trebui să dea de gândit.
Am trei comentarii de făcut.
Primul este acela că incompetenţa administraţiei publice rămâne marea maladie a ţării. Ne amintim din nou ceea ce Hugh Seton-Watson (în Eastern Europe between the Wars 1919-1941,1945) spunea: „toate trăsăturile menţionate... – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile... – au existat în România în grad proeminent. Democraţia nu poate înflori în astfel de atmosferă...”.
Recent, în toamna lui 2008, „The Economist” semnala faptul că în ţara noastră criza financiară şi economică va fi mai severă datorită dependenţei de capital străin şi „incompetenţei deciziilor”. Problema este veche, aşadar, dar astăzi revine în atenţia internaţională deoarece România practică iarăşi sistemul falimentar al ocupării rolurilor publice cu persoane neadecvate. Se poate observa deja, pe pierderi substanţiale de resurse, că incompetenţa costă.
Al doilea comentariu este că cercetarea ştiinţifică nu a făcut de multă vreme reformă: în 1998 s-au introdus granturile, dar impactul tehnologic al ştiinţelor experimentale este modest, vizibilitatea este înţeleasă aidoma ţărilor sărace (ca simplă publicare), banii sunt folosiţi fără rezultate, iar sistemul (cu mari institute ineficiente, universităţi separate de inovare, academii onorifice şi cu lipsa priorităţilor) nu poate fi eficace (de altfel, contribuţia cercetării la creşterea economică a ţării este excesiv de mică). Concepţia autorităţilor cercetării este vizibil greşită, iar organizarea cercetării ştiinţifice este anacronică.
Astăzi, multă lume se întreabă legitim ce a rezultat din banii investiţi în echipamente şi cercetare ştiinţifică din ultimii ani: câte descoperiri, câte patente, câte efecte tehnologice? Continua lamentare din ţara noastră – „nu avem cadrul legal pentru cooperare cu industria!”, „nu ne sprijină industria!” etc. – nu mai este nici realistă, nici eficace, dacă luăm în seamă ceea ce se petrece în Elveţia, Coreea de Sud, Bulgaria, Turcia şi în multe alte ţări.
Al treilea comentariu este că, aşa cum am atras atenţia (cel puţin în două cărţi, Speranţa raţiunii, 2006, şi Diagnoze, 2008), odată ce s-a abandonat reforma (singura apreciată internaţional) din 1997-2001,s-a ajuns la consecinţele pe care le-am prevăzut mulţi dintre noi: a) creşterea abandonului şcolar (care a fost redus, în 2000, la 1-2%, dar care acum trece de 5%); b) scăderea nivelului de pregătire (în 1998 România aplica, împreună cu Ungaria, Polonia, Cehia, un curriculum naţional bazat pe formarea de competenţe de limbă, de calcul, de gândire ştiinţifică şi pe alegerea unei părţi din curriculum de către elevi, pentru ca, apoi, prin modificări anuale, să se ajungă la deteriorarea sistemului); c) scăderea calificărilor în societate (care se conturează vizibil, profesioniştii veritabili fiind tot mai rari în multe domenii, încât Comisia Europeană recomandă evitarea pensionărilor timpurii).
O afirm răspicat, încă o dată: România procedează înţelept realizând până la capăt (asemenea celorlalte ţări amintite) reforma 1997-2001 şi pregătind noile reforme. Sunt de combătut astăzi în ţara noastră nu doar criza financiară şi economică începută în 2008 şi, previzibil, criza energiilor, care se anunţă la orizont, ci şi două crize indigene: criza capacităţilor administrative şi criza calificărilor profesionale.
Acestora nu li se va putea face faţă cu găselniţe, improvizaţii şi abordări parţiale, botezate pompos drept „strategii” sau „programe”. Nici şiretlicul celor care au creat scăderea actuală a nivelului de pregătire, ce constă în a trata dur situaţia, nu dă rezultate. Ca şi altădată, România dispune de persoane calificate să scoată instalaţia din groapa în care a fost adusă în ultimii ani, dar primul pas de care este nevoie constă în lăsarea oamenilor să se exprime în libertate asupra problemelor şi în dezbaterea onestă, eliberată de politizările dâmboviţene de astăzi.
