Unii consideră că, în 2009-2012, ţara noastră ar fi intrat în reforme, precum reforma sănătăţii, a educaţiei, a salariilor, a pensiilor, a administraţiei, care ar fi chiar reforma statului şi ar fi de dus la capăt. Acest punct de vedere nu distinge între schimbări şi reforme. Adepţii săi ignoră vizibil ceea ce înseamnă reforma şi trec sub tăcere împrejurarea că niciuna dintre schimbările întreprinse nu a dat rezultate. „Austeritatea" carpatică nu s-a aplicat în nicio altă ţară şi seamănă mai curând cu deciziile Italiei anilor douăzeci. Ea nu s-a dovedit a fi nicidecum politica dezvoltării, de care ţara noastră are nevoie.
Alţii acuză alunecarea României în statutul unei colonii, ca urmare a dezindustrializării, preluării marilor sectoare (bănci, energie, etc.) de către companiile străine (care transferă profitul , fără a mai face investiţii la noi) şi convertirii populaţiei în simplu consumator. În ţara noastră, scoaterea statului din poziţia de actor economic ar fi fost dusă mai departe decât în alte ţări, spre demantelarea statului. Pe de altă parte, România a intrat în era globalizării fără pregătire pentru competiţie, ceea ce ar face ca industria indigenă să fie destrămată prin liberalizări (pieţe de capital, produse şi forţă de muncă). Acest punct de vedere nu ia în seamă împrejurarea că politica economică s-a decis la Bucureşti, într-o perioadă în care suveranitatea a fost respectată.
După unele voci, România actuală ar plăti începutul sângeros din decembrie 1989, când s-ar fi instalat un regim încărcat de carenţe. Este adevărat că neînţelegerile care au urcat atunci la violenţe şi confruntarea din primii ani ai regimului democratic, asociate cu monopolizarea puterii, au creat probleme persistente (vezi, de pildă, drama agriculturii fărâmiţate sau dificultăţile endemice în progresul spre un sistem de drept ce serveşte justiţia). Numai că, din 1989 încoace, a trecut un timp suficient, încât nu este lucidă continua punere pe umerii începutului a neajunsurilor de astăzi.
Sunt şi voci după care România ar purta încă urmele unui comunism mai sever decât în alte ţări. Pluralismul s-a impus anevoie, intelectualii aşteaptă prea mult de la stat, toleranţa faţă lipsuri este exagerată, corupţia se extinde - acestea ar fi semne ale supravieţuirii trecutului postbelic. Asemenea fapte nu pot fi contestate. Doar că, în România, multe neajunsuri sunt mai vechi decât comunismul (cum atestă analizele englezeşti, de pildă Hugh Seton - Watson, Eastern Europe between the wars. 1916-1941, 1945). Pe de altă parte, deciziile care s-au luat de peste două decenii au fost inspirate de neoliberalismul epocii. In plus, alte ţări din Europa Centrală şi Răsăriteană s-au dezvoltat puternic în noul cadru politic, încât trecutul n-a rămas fatal piatra de moară legată de iniţiativele lor, chiar dacă nu-l putem ignora atunci când vrem să explicăm complet situaţia de astăzi. Peste toate, nu este realist să pui exclusiv în seama trecutului efectele deciziilor din peste două decenii de critică a perioadei postbelice.
Unii atribuie României o masivă economie la negru, încât, dacă evaziunea fiscală s-ar reduce, situaţia ar intra în normal. Nu se poate contesta nici acest fapt, dar ne facem iluzii în privinţa mărimii economiei ascunse. În fapt, decidenţii economici nu au putut curma închiderea de întreprinderi şi sporirea şomajului, iar performanţele plasează ţara noastră mult în urma altor ţări, în vreme ce echilibrul bugetar, de care se face caz, este la nivel prea jos. Înainte de chestiunea reală a evaziunii fiscale, România se confruntă, în mod vizibil, cu marea problemă a ocupării forţei de muncă, a productivităţii şi a volumului producerii de bunuri şi valori.
În sfîrşit, alţii consideră că România a intrat pe cursul dezvoltării proeuropene şi proatlantice, cu economie de piaţă, drepturi imprescriptibile ale omului şi cetăţeanului, stat de drept, ataşament la valorile occidentale. Toate acestea ar fi fost periclitate de acţiunile de schimbare a regimului politic, din vara anului 2012, încât România ar trebui să restaureze cursul. Promotorii acestei interpretări confundă, evident, eforturile de înlocuire a unui regim respins de majoritatea cetăţenilor cu afectarea statului de drept. Nu s-a putut invoca vreo acţiune nedemocratică din perioada amintită. Pe de altă parte, s-a trecut sub tăcere faptul că tocmai cetăţenii care i-au sprijinit pe cei care au făcut paşii decisivi spre integrarea europeană şi euroatlantică a ţării (guvernele conduse de CDR, sub Emil Constantinescu, şi cel al PSD, sub Ion Iliescu) au susţinut înlocuirea regimului existent. Peste toate, nimeni nu a propus schimbarea cursului proeuropean şi proatlantic, încât să fie nevoie de restaurare.
Oricare ar fi argumentele opticilor evocate, sunt de părere că există un punct de vedere mai realist şi mai profund. Plec de la două observaţii principiale. Prima este aceea că situaţia unei societăţi rezultă din interacţiunea complicată a patru sisteme - economic, administrativ, politic, cultural - încât explicaţiile uniliniare sunt de la început simplificatoare. România de astăzi nu face excepţie. Situaţia ei poate fi caracterizată ca economie necompetitivă, aflată în comprimare dramatică; administraţie ce construieşte infim şi caută să gestioneze fără convulsii ceea ce este; politică fără orizont, ce se mişcă de la o campanie de alegeri la alta şi duce nicăieri; şi cultură lipsită de viziuni, ce nu prefigurează vreun viitor. A doua observaţie este aceea că în societăţile actuale politica este sistemul ce conduce evoluţia (chiar dacă nu este totdeauna cel care o determină, în înţelesul lui Max Weber). România nu face nici aici excepţie. Românii nu sunt nici mai buni şi nici mai răi, ei nu sunt altfel decât alţii, doar că politica pe care societatea românească o pune în scenă a dus la impasul ultimului deceniu şi le marchează viaţa. Întrucât politica o stabilesc, până la urmă, grupuri ajunse la conducere, aici, în dreptul acestora, este de căutat explicaţia situaţiei şi soluţia.
Teza mea este că România a intrat într-o criză multiplă (criză în acelaşi timp a infrastructurii, a economiei, a administraţiei, a capacităţii politice şi a performanţei culturale, la care se adaugă o criză de legitimare şi o criză de motivaţie), care are cauze eminamente indigene (chiar dacă reducerea investiţiilor străine şi a şanselor de export poate fi atribuită parţial crizei internaţionale începute în 2008). Am examinat această criză cuprinzătoare în alte locuri (vezi volumele România actuală. O diagnoză, Eikon, Cluj, 2011, şi Criza şi după criză. Schimbarea lumii, Eikon, Cluj, 2012), încât nu o discut aici. Observ însă faptul că alunecarea ţării în criză şi neputinţa grupurilor de la conducere de a găsi limanul ţin, ambele, de calitatea (profesională, civică şi morală) celor care au ajuns să controleze societatea. Degradarea activităţilor şi instituţiilor nu poate fi explicată altfel. Numai aşa se explică deplin diferenţele ce separă România de ţări cu care a împărtăşit startul din 1989 şi care au beneficiat de acelaşi sprijin internaţional.
Acum, de pildă, este prea mare continuitatea cu ceea ce a fost pînă în 2012, în materie de proiecte, de legislaţie, de selecţie a persoanelor nepricepute, de marginalizare a dezbaterii publice, etc. Nu a fost încă deranjată meteahna regimului de după 2004, a deciziei după ureche, de tip găselniţă, şi, mai presus de orice, a deciziei în afara programelor coerente, discutate public. Pe cale de consecinţă, o reconstrucţie, ce începe cu înseşi grupurile de conducere a ţării, a devenit alternativa mai bună şi s-ar cuveni să constituie miezul reconfigurării cadrului decizional şi al refacerii instituţiilor.
România nu este mare putere, încât să copieze acea tradiţie a Europei Răsăritene ce ia politica drept combinaţie a unor iniţiaţi, care dă un şef suprem. Ţara noastră procedează înţelept dacă practică politica moderată, dar incomparabil mai utilă, a competiţiei proiectelor de modernizare - ce poate să aducă în scenă manageri experimentaţi şi lideri cultivaţi. Nu autoritarismul, fie el şi tăinuit sub proceduri, este soluţia, ci un sănătos pluralism al abordărilor, capabil de dezbatere argumentativă. În fapt, România nu suferă datorită prea multei, ci prea slabei democraţii. Ea suferă pentru că democraţia este folosită mai mult pentru aranjări de persoane, decît pentru a genera soluţii în interes public. O „democraţie curată" - cum s-a spus sugestiv odinioară - şi care a învăţat din istorie, nu are de a face cu promovarea celor prea puţin pregătiţi, care a revenit în forţă, şi nici cu instrumentalizarea regulilor, ce particularizează, din nefericire, ţara noastră în Europa comunitară.
