Opiniile se mişcă între doi poli: un pol pleacă de la considerente de asigurare a eficienţei şi creşterii economice şi pledează pentru concentrarea unităţilor administrativ-teritoriale, iar alt pol pleacă de la considerente de asigurare a participării la decizii a cetăţenilor şi pledează pentru descentralizarea administrativă. Primul pol reprezintă o optică tehnocratică, al doilea pol reprezintă o optică democratică. Exponenţii fiecărui pol spun că asigură şi valoarea privilegiată de polul rival, participarea la decizii a cetăţenilor, respectiv eficienţa administrativă. Între poli se plasează poziţii ce pretind concilierea valorilor amintite. Cât priveşte aplicabilitatea celor două abordări, se spune, pe drept, că „ideea după care concentrarea este necesară dezvoltării pare de la început aplicabilă ţărilor emergente, mai curând decât lumii deja dezvoltate, dacă se iau în considerare începutul stabilizării marilor metropole occidentale, din Europa şi Statele Unite, exemplul unei ţări precum Germania, care s-a adaptat foarte bine la situaţia absenţei capitalei economice, progresul rapid al teletravaliului" (p. 123), Organizarea administrativ-teritorială a devenit, astfel, în mare măsură, rezultatul unei decizii, mai mult decât al istoriei.
În definitiv, care sunt criteriile unei organizări administrativ-teritoriale? Dacă aruncăm o privire în literatura problemei, atunci se pot consemna următoarele criterii: a) organizarea administrativ-teritorială trebuie să fie de aşa natură încât să permită funcţionarea unitară a teritoriului considerat; b) ea trebuie să asigure dezvoltarea economico-socială oarecum omogenă pe acest teritoriu, începând cu ceea ce este astăzi presant, anume asigurarea cât mai multor locuri de muncă pentru populaţie; c) ea trebuie astfel concepută încât, la nevoie, să fie securizantă pentru comunitatea respectivă (se spune justificat că „amenajarea teritoriului pare un răspuns inteligent la problema pusă de necesitatea de a conclia dezvoltarea cu nevoia de securitate" (p. 5); d) ea trebuie să conţină posibilităţi de transport şi de comunicaţii cât se poate de accesibile, precum şi o structură economică echilibrată, capabilă de sustenabilitate; e) ea trebuie să ţină cheltuielile administrative la un nivel cât mai redus.
Mai nou, la aceste criterii s-au adăugat şi altele, de provenienţă politică. Este vorba despre: f) considerarea politicilor de dezvoltare ale Uniunii Europene, ca unitate determinantă pentru spaţiul continentului nostru, orientate spre mărirea competitivităţii, pe de o parte, şi spre dezvoltarea regiunilor limitate, pe de altă parte; g) politica regionalizării; h) politica subsidiarităţii. Avem astfel un ansamblu de opt criterii ce orientează optim o organizare administrativ-teritorială.
La acestea se adaugă, desigur, „orientări" contextuale, care depind de abordările culturale prevalente. Astăzi, de pildă, întâlnim şi în domeniul de probleme al organizării administrativ-teritoriale două abordări culturale majore: abordarea civică, nutrită de ideea democratizării administraţiei şi a valorificării cetăţeanului, cu nevoile, opţiunile şi opiniile lui, şi abordarea economică, nutrită de ideea măririi eficienţei şi a valorificării soluţiilor tehnice disponibile. Analizele recente, precum cea amintită mai sus, evocă, pe bună dreptate, „căile politice ale amenajării teritoriului" şi „căile economice ale amenajării teritoriului", chiar dacă le descrie sumar.
Astfel, atunci când se promovează politici, se pot prevedea mecanisme mai centralizatoare de exercitare a autorităţii administrative sau mecanisme ce ţin de „guvernanţă", care implică punerea autorităţii administrative sub control local (comitete, consilii de execuţie bugetară, de pildă). Promovarea de politici, pe de altă parte, poate apela în mai mare sau mai mică măsură la personalizarea deciziilor şi răspunderilor aferente. În sfârşit, se poate adopta o opţiune sau alta pe scala recunoaşterii legale a autonomiei comunităţilor locale. Iar dincoace de toate aspectele, statul îşi păstrează rolul de integrator al politicilor. Trăim, desigur, epoca în care prevalează o „filosofie a diversităţii", în fapt „un principiu de nonsubordonare a actorilor unul faţă de altul. Astfel, fiecare nivel al colectivităţii este îndreptăţit să-şi definească obiectivele sale, iar aceste obiective pot să nu concorde, chiar dacă practica cofinanţării conduce la o negociere permanentă între diferite niveluri" (p. 38). Dar chiar şi acum se adevereşte că acţiunea coordonatoare, integratoare în primul rând, a statului condiţionează funcţionarea şi eficienţa administrativă.
Atunci când se promovează abordări economice ale amenajării administrativ-teritoriale se pot considera repere precum neperturbarea pieţelor constituite, mai buna localizare a întreprinderilor şi activităţilor, exploatarea ameliorată a bogăţiilor naturale ale solului şi subsolului, accelerarea modernizării tehnologice, mărirea veniturilor populaţiei şi reducerea sărăciei, îmbunătăţirea nivelului de educaţie al cetăţenilor, amplasarea de instituţii de învăţământ superior, concentrarea de activităţi în jurul unor oraşe, renovarea vieţii satelor, valorificarea aparte a zonelor montane şi a fluviilor şi mării, proximitatea în raport cu marile căi de transport şi comunicaţie. Experienţa atestă, însă, şi în cazul apelului la căile economice de organizare administrativ-teritorială, că rolul integrator al statului rămâne important. Se confirmă încă o dată că nici „statul invadant", dar nici „statul debil" nu sunt soluţii adecvate pentru a asigura deopotrivă descentralizarea şi eficientizarea activităţilor.
