Practic şi totemic, toate culturile umanității au interacționat cu animalele. Istoria biblică e foarte generoasă în a prezenta raportul om-animal, în ambianța paradisiacă, raport perfect echilibrat inițial, dar bulversat sever de cel venit în Paradis ca încununare a creației.
Odată cu instalarea păgubosului proces degenerativ, relația om-animal s-a deteriorat galopant. Dacă în primă instanță animalele compuneau armonic ambianța terestră, ulterior situatia degenerează, animalele devin astfel sursă de hrană pentru om, după Potop, Noe fiind primul om carnivor, apoi animalele tocmai salvate, prin metode descrise mai apoi de Orwell, sunt sclavagizate (științific se spune domesticite) prin transformare în instrumente de muncă, iar de aici se deschide un nesfârșit registru de relație utilitaristă.
Din punct de vedere totemic, ca neam, avem împlinirea istorică de a avea strămoși care și-au ales simbol reprezentativ lupul (simbolul inteligenței), deși în mare parte erau păstori de oi. Făcând un salt bimilenar, nu pot a refuza memoriei felul Ilieșcian de a percepe fiara. Ne amintim cu câtă visceralitate, la începutul anilor ‘90, cârmaciul post-decembrist, simbolul omului nou, îl gratula pe un jurnalist constănțean incomod cu calificativul „măi animalule", iar pe gingașele flori din mina îi aprecia ca "oameni de bine" în timp ce manifestau cultural prin Bucureşti , făcând ikebana cu ranga în capul unora care își permiteau luxul de a gândi liber, în fond mod de abordare rezonabil pentru o cucuvea.
Din perspectivă autohtonă, relația om-animal are multe date culturale pe care le voi aborda cu alte ocazii, acum mă grăbesc să observ importanța animalelor din perspectiva relațiilor interculturale. Globalistic vorbind, animalul este şi el obiect şi subiect al crizei. Se spune că în nordul răcoros şi civilizat al Europei, elanul e pe cale de dispariţie, iar în sud, entuziasmul. Dincolo de glumă sau dincoace de ea, se pare că noi şi frații moldoveni ramânem mari exportatori de reptile, faună ce se manifestă pe centurile occidentale, având ca obiect vestimentar tot o centură, indiferent de starea vremii.
Citeam într-o ştire aparent banală că francezii și-ar dori urși din Carpaţi, deoarece în Franța nu mai există demult în sălbăticie. Ce trist! Se pare că de o bună vreme încoace, francezii au rămas doar cu partea de jos a aparatului motric al frumosului mamifer (la mine în cartier aceasta are dublu înțeles).
Șocul seismic cultural vine tot din Occident, aflăm din presa nostră că mare parte din câinii maidanezi duși prin adopție în vestul civilizat sunt valorizați instinctual. Nu ne este clar dacă de animalele de companie de acolo sau tocmai de stăpânii lor. Dacă se vor da explicații, tot românii o să iasă prost. Se va spune că imperativul muzical "Iubiţi şi câinii vagabonzi", cântat de Mihai Constantinescu, conţine ambiguităţi.
Ce ți-e şi cu percepția culturală, noi credeam că, în Occident, câinii poartă covrigi la posterior, iar occidentalii văd în maidanezii noștri oropsiți sexapil curat. În condițiile date, schimbul zoocultural ridică reale probleme, nu aș recomanda ciobanilor noștri să importe miorițe occidentale, mai ales dacă sunt gata montatate, iar dacă totuşi o fac să ceară la pachet dicționare bilingve.
Până la susținerea legală a mariajului între om și animal nu mai e mult, solicitări ciudate bat şi la poarta bisericii (cu aparentă bună-credință se solicită botez sau prohod pentru câini şi pisici). În registrul laic lucrurile se aşează, acu' doi ani o tânără speranță de 96 primăveri din Italia lăsa (juridic acceptat) toată averea pisicii sale, iar dacă notăm că această avere însumează nouă milioane euro, retorica interogație e aproape firească : cine nu și-ar uni destinele cu suava felină?!
Teodor Lazăr este preotul paroh al Catedralei greco-catolice clujene "Schimbarea la faţă".
