Prima se referă la cercetarea ştiinţifică şi înnoirea tehnologică. Aşa cum se prezintă în momentul de faţă, cercetarea ştiinţifică este concentrată asupra experimentelor şi interogaţiilor ce pot avea un răspuns experimental. Ea stă sub presiunea rezolvărilor practice de probleme de viaţă foarte importante: combaterea diferitelor forme de cancer, găsirea de energii alternative, asigurarea unui mediu înconjurător favorabil vieţii etc. Aşa fiind acum lucrurile, sunt greu de întrevăzut schimbări majore în tabloul general al naturii, chiar dacă în deceniile ce vin vor fi multe descoperiri ştiinţifice cu efecte tehnologice. Două dintre ele vor avea efecte în relaţia dintre state: folosirea energiei solare în alimentarea avioanelor, cum arată probele ce au loc în zilele noastre, şi folosirea roboţilor în operaţiunile militare, cum s-a şi făcut deja în lupta împotriva teroriştilor.
A doua se referă la creşterea complexităţii în modernitatea târzie. Mecanismul de propulsie al societăţii moderne, alături de acumularea capitalului şi relaţia dintre muncă şi capital, care este „diferenţierea", îşi va spune din plin cuvântul. Vom avea societăţi tot mai fragmentate şi decentrate. Abia acum se realizează intuiţiile lui Max Weber, Parsons şi Luhmann. Rezultatul general este o creştere necontenită a complexităţii, care sfidează mijloacele actuale de stăpânire a acesteia şi pune acut întrebarea străveche: spre ce lume ne îndreptăm?
A treia se referă la epuizarea modelului de dezvoltare pe care l-am moştenit din epoca industrializării. Se trece, pe scară crescândă, la tematizarea „limitelor" posibilităţilor de creştere economică în modelarea industrială şi, tot mai mult, la recunoaşterea „limitelor" civilizaţiei industriale. „Omenirea este pusă în faţa unei provocări fără precedent. Până de curând, ne bizuiam pe mitul că Pământul este nesfârşit de încăpător şi că omului nu-i stă în putinţă să-i dezechilibreze procesele vitale, dar găsim din ce în ce mai multe dovezi care contrazic această convingere" (Anders Wijkman, Johan Rockström, Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei, Compania, Bucureşti, 2013, p.72). „Limitele planetare" sunt multiple şi diverse. Trei dintre acţiunile de întreprins au caracter cu adevărat global: menţinerea stabilităţii climatice, protecţia împotriva epuizării stratului de ozon stratosferic şi prevenirea acidificării oceanelor (p.85). Însă atât limitele globale, cât şi limitele regionale vor ridica probleme ce vor ocupa viaţa internaţională a deceniilor ce vin.
A patra se referă la sporirea riscurilor vieţii. Pe măsură ce sporeşte dependenţa realităţilor de iniţiativele umane şi de obiectivările lor (sisteme economice, tehnologice, militare etc.) şi pe fondul sporirii complexităţii, riscurile sporesc, la rândul lor. Ele capătă a mai mare amplitudine, încât se poate vorbi nu numai de „societatea riscului". „La începutul secolului al douăzecişiunulea vedem societatea modernă cu alţi ochi - iar această naştere a unei <<priviri cosmopolite>> (Beck, 2004) aparţine societăţii mondiale a riscului. De acum, nimic din ceea ce se întâmplă nu mai este doar local. Toate pericolele esenţiale au devenit pericole ale lumii, situaţia fiecărei naţiuni, fiecărei etnii, fiecărei clase, fiecărui individ este, deopotrivă, rezultat şi generator al situaţiei umanităţii. Dătătoare de ton este împrejurarea că grija pentru întreg a devenit sarcină. Aici nu este vorba de opţiune, ci de o condiţie. Nimeni nu a prevăzut această situaţie, nimeni nu a voit-o sau ales-o; ea a rezultat, totuşi, din decizii ca şi consecinţă însumată a acestora şi a devenit conditio humana. Nimeni nu i se poate sustrage. Cu aceasta a început o schimbare a societăţii, politicii şi istoriei ce a rămas până acum neconceptualizată şi pe care am adus-o deja devreme sub conceptul de <<societate mondială a riscului>> (Ulrich Beck, Weltrisikogesellschaft. Auf de Suche nach verlorenen Sicherheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2007, p. 47-48). Deocamdată, în orice caz, economia, ecologia şi terorismul sunt zonele de emergenţă principale ale riscurilor. Iar tematica cuprinzătoare a riscurilor va ocupa tot mai mult scena în viitorul imediat.
Cunoştinţele noastre - ne spune filosofia cunoaşterii - au crescut exponenţial în deceniile recente şi cresc, în continuare. Hilary Putnam, acum celebrul filosof de la Harvard, ne-a asigurat că în perioada postbelică au fost tot atâtea iniţiative de conceptualizare filosofică câte au fost în restul istoriei străvechi a filosofiei. Aceste două observaţii, ce se confirmă la orice examinare, permit concluzia că, în materie de cunoaştere, umanitatea zilelor noastre nu poate fi concurată de vreo epocă anterioară. Cunoaşterea este, în orice direcţie, fără precedent. Este la acelaşi nivel şi conştiinţa? Încă este anevoios să găseşti indiciile unei conştiinţe naţionale, şi încă şi mai anevoios să le găseşti pe cele ale conştiinţei europene sau ale conştiinţei umanităţii. Dar cele patru schimbări pe care le-am semnalat în alineatele precedente solicită încă o schimbare - schimbarea conştiinţei. Avem, desigur, întruchipările conştiinţei europene în reglementările fondatoare ale Europei actuale, de pildă, şi întruchipările conştiinţei umanităţii în decalogul iudeo-creştin şi doctrina omului şi cetăţeanului, de exemplu. Problema este de a elabora conştiinţa umanităţii adecvată schimbărilor ce au loc.
În această privinţă, iniţiativele nu lipsesc, chiar dacă rămân deocamdată în teritoriul filosofiei. Bunăoară, psihologi cognitivişti şi biologi au atras atenţia asupra faptului că înzestrarea naturii umane este astfel încât premisele pentru comportamente empatice nu lipsesc, ci sunt la fel de originare precum cele pentru comportamentele egoiste. "Neurologii nu sunt singurii care reevaluează raţionalitatea dezâncarnată. O nouă generaţie de biologi, de filosofi, de lingvişti, de psihologi şi de sociologi intră, de asemenea, în arenă pentru a propune o interpretare nouă, fizică, a naturii umane - şi a începe, prin aceasta, să rescrie istoria umanităţii şi a pune bazele unei ere empatice emergente" (Jeremy Rifkin, Une nouvelle consciente pour une monde en crise. Vers une civilisation de l'empathie, LLL, Paris, 2011, p. 142). Miezul iniţiativei constă în înlocuirea conceptului naturii umane, ca natură orientată definitiv spre egoism şi agresiune şi astfel damnată, cu un nou concept. "Eu ştiu" şi "tu ştii" nu mai sunt monadice, ci relaţionate în "eu ştiu, tu ştii, eu ştiu că tu ştii". Identitatea personală nu rezultă direct din natură, ci presupune interacţiunea cu altul, fiind posibilă abia prin „diferenţă". Se pune astfel capăt dominaţiei unui concept al naturii umane fasonat de o psihologie şi de o biologie ce fundamentează egoismul, în favoarea unui concept empatic, oferit de noile ştiinţe antropologice. Pe acest temei, întrebările privind sensul vieţii şi, prin implicaţie, sensul vieţii în societate şi sensul istoriei revin în centrul atenţiei. Tema sensului va capta reflecţiile în anii ce vin şi le va coagula.
(Din volumul recent tipărit Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013, 256 p.)
