Antinomii ale autonomiei universitare

Mulţi considerã cã odatã cu legiferarea autonomiei universitare şi a libertãţii academice discuţia este încheiatã.

Cã lucrurile nu sunt atât de simple, ne dãm seama observând ce se petrece în universitãti: alãturi de asumarea autonomiei ca instrument pentru performante, avem folosiri parohiale ale autonomiei, lângã utilizarea libertãtii academice pentru mãrirea competitivitãtii se aflã sustragerea de la evaluãri.

 

 

Cã lucrurile nu sunt simple, a constatat si recenta reuniune de la Bologna, a Magna Charta Observatory, care a celebrat douã decenii de la adoptarea Magna Charta Universitatum Europae (1988). Comentez aici trei aspecte ale autonomiei universitare si libertãtii academice, inclusiv ca membru al Colegiului institutiei amplasate în cea mai veche universitate din lume, fãrã a relua însã ceea ce am spus în analize anterioare (începând cu volumul Explorãri în actualitate, Apostrof, 1994, atunci în pregãtirea legislatiei universitare din România).

 

Prima observatie se referã la profunzimea celor douã notiuni. Faptul cã într-o institutie se adunã profesori, cã o persoanã îsi proclamã libertatea academicã nu înseamnã încã autonomie universitarã si libertate economicã. Este nevoie de valoare profesionalã, de angajament în cercetare si de probitate a celor implicati. Altfel, nici una, nici cealaltã dintre cele douã nu este mai mult decât un ornament. Spus simplu, autonomie si libertate pentru orice înseamnã altceva decât autonomie universitarã si libertate academicã,

ce implicã, înainte de toate, responsabilitatea performantelor.

 

Din acest punct de vedere, eliberãrile aduse de revolutii, care schimbã regimuri, pot favoriza autonomia universitarã si libertatea academicã, dar nu sunt încã acestea. Un nivel de organizare institutionalã si o culturã organizationalã, precum si probitatea intelectualã sunt totdeauna pãrti ale autonomiei universitare si libertãtii academice.

 

A doua observatie se referã la indispensabilitatea autonomiei universitare si a libertãtii academice. Din acest punct de vedere, intuitia conducãtoare a Magna Charta Universitatum Europae, conform cãreia cele douã valori sunt preconditii ale performantei, rãmâne valabilã. Dar indispensabilitatea autonomiei si libertãtii academice nu dezleagã pe nimeni de datoria de a verifica, de fiecare datã, eficacitatea lor. Altfel spus, o autonomie universitarã si o libertate academicã ce sunt luate doar în sine, ca un fel de echivalent al drepturilor si libertãtilor civile, nu dau rezultate.

 

Universitãtile de performantã nu au fost si nu sunt nici corporatii, nici întreprinderi, nici organizatii comerciale, nici asociatii civile, ci institutii ce trebuie sã dea performante folosindu-si autonomia si libertãtile academice. Iar folosirea optimã a acestora depinde nu doar de legislatia universitarã, ci si de restul legislatiei (a muncii, a salarizãrii, a proprietãtii, etc.), care trebuie, la rândul ei, sã fie fãcutã consistentã.

 

A treia observatie se referã la nevoia de a lua în seamã complexitatea autonomiei universitare si a libertãtii academice. Cel putin trei ordine de fapte ne obligã la aceastã considerare. Primul fapt îl reprezintã studentii. Cum nu existã universitate fãrã studenti, nu este decât abstractiune autonomia universitarã si libertatea academicã ce nu include opinia studentilor.

 

Al doilea fapt îl constituie întinderea coruptiei în universitãtile actuale. Dupã rapoartele reprezentantilor autorizati ai studentilor din Europa, abuzurile si favorurile sexuale, compensatii materiale la obtinerea examenelor si alte situatii reprobabile continuã. Al treilea fapt este schimbarea situatiei universitãtilor europene ca urmare a trecerii la “societatea cunoasterii”, scãderii relative a finantãrii publice si cresterii costurilor învãtãmântului superior (Rapp).

 

Impotriva impresiei curente, de simplitate a autonomiei universitare si a libertãtii academice, trebuie spus însã cã oricând acestea au întretinut tensiuni. De pildã, nu o datã între libertatea academicã si misiunea institutiei apar divergente. Sau, mai recent, sunt tensiuni între valorile traditionale ale universitãtii si noile imperative ale epocii ierarhizãrilor de universitãti. Putem spune însã mai mult: existã nu doar tensiuni, ci chiar antinomii ale autonomiei si libertãtii.

 

De pildã, autonomia înseamnã dreptul de a decide de sine stãtãtor, dar performanta nu este posibilã fãrã disciplinarea eforturilor si fãrã organizãri pe scarã largã. La fel stau lucrurile când este vorba de libertatea academicã. Sau, ca un alt exemplu, autonomia universitarã nu este posibilã fãrã autonomie financiarã, dar autonomia financiarã presupune, la rândul ei, preocuparea profesorilorde producere a resurselor, care excede, prin forta lucrurilor, deciziile autonome.

 

Iar exemplele pot fi multiplicate.Nu existã decât o iesire fructuoasã din tensiunile si antinomiile amintite. Aceasta constã în calitatea deciziilor si în responsabilitatea din spatele acestora. Douã conditii trebuie, în orice caz, satisfãcute: o chibzuitã guvernantã si leaderi academici veritabili.

 

Doar acestea pot face ca normativitatea inevitabilã, cuprinsã în autonomia universitarã si în libertatea academicã, sã fie convertitã în actiuni în contexte care se schimbã în mod irepresibil (astãzi mai multe institutii decât înainte genereazã cunoastere; privatizarea învãtãmântului superior; politizarea deciziilor în societate si tehnicizarea acestora; forta identificãrilor religioase si etnice, etc.).