Ţară frumoasă - intelectuali atipici

Poate că sunt şi eu unul dintre cei care se află în contratimp cu tot ce se petrece în ţara noastră şi în lume: poate că sunt şi eu dintre cei care nu mai înţeleg ce e bine şi ce e rău.

Primul semn că sistemul meu de înţelegere - al unui ne-intelectual -, nu poate ţine pasul cu marile instanţe morale - politice - şi tot ce mai doriţi Dumneavoastră, a fost, la început, atitudinea intelighenţiei în ce privea agresiunea din Jugoslavia (când deplângeau cu glasul plin de mânie faptul că suntem ortodocşi, şi nu catolici).

Apoi cea din Irak, cu dramele curgând valuri-valuri, chiar şi acum, în momentul când scriu aceste rânduri. în ambele cazuri, autoproclamaţii corifei intelectuali şi totodată aparţinători ai singurei şi celei mai adevărate “societăţi civile” (tot autoproclamată!) au dat dovada unui greţos servilism faţă de “marele american”, devenit în zilele noastre, după cum ştiţi, “licuriciul cel mare”.

în vreme ce marii intelectuali ai Lumii protestau împotriva acestor agresiuni, la noi, americanii erau aclamaţi la fel cum altă dată era aclamat Ursul de la Răsărit…

După ce tinerii noştri artişti deveniţi peste noapte post-modernişti, cu ceva întârziere, au descoperit cu mândrie sexul prin toate formele artei, de parcă ar fi fost singurii de pe pământ care au aflat că oamenii fac sex dintotdeauna, intelectualii mai în vârstă, temându-se că vor fi acuzaţi că nu ţin pasul cu fragedele “genii”, şi-au dat, şi ei, adevărata măsură. Şi asta, chiar în marea revistă de cultură “Dilema”.

Când în ziarul “ZIUA” d-l Liiceanu a fost atacat (uneori exagerat, în opinia mea), puzderie de “intelectuali de listă” au sărit să-i ia apărarea. Dar când în “Dilema”, acum câţiva ani, apăreau pentru prima dată în istoria noastră culturală modernă, din câte ştiu eu, murdăriile abominabile la adresa lui Mihai Eminescu, devenit pentru unii dintre marii intelectuali ai contemporaneităţii un “caz”, nimeni nu a spus nimic.

 Nimeni nu s-a revoltat, ba, mai mult, au mai avut şi obrăznicia să spună că acea “punere la punct” a marelui geniu de necontestat al României, a fost “singurul eveniment cultural major care a avut loc după Revoluţie”. Dealtfel, dacă vorbim despre “declaraţii de iubire” putem vedea că după ce l-a iubit pe maestrul de la Păltiniş (cu toată “noicăiala” de dinainte de moartea acestuia – după cum însuşi d-sa spune undeva, dacă îmi aduc bine aminte), a reuşit performanţa de a avea şi o a doua dragoste: d-l Traian Băsescu.

Situaţie comparabilă cu ce se întâmpla în 1968, când Ceauşescu se “răstea” (şi el) la ruşi având adeziunea majorităţii poporului, dar şi a unor intelectuali care numai de slugărnicie nu au putut fi acuzaţi. Cum nu poate fi acuzat nici distinsul filosof.

Dacă nu uităm şi noi la fel ca alţii faptul că România este ţara care în anii comunismului a avut cei mai puţini disidenţi poate că ne vom da seama de ce intelectualii noştri sunt “atipici”.

Suntem singura ţară din întregul bloc estic în care doar doi-trei intelectuali au avut curaj să se opună sistemului, în timp ce marea lor majoritate stăteau cuminţi şi muţi “sub vremi”, ca apoi după 1989 cumplita lor tăcere să se transforme în cea mai vehementă şi zgomotoasă chemare la judecarea altora, dar mai ales în pretenţia de a fi consideraţi “mari conştiinţe ale neamului”.

Semn că singura lor preocupare constă în efortul lor de a părea altceva decât ceea ce sunt. Şi, într-o oarecare măsură, chiar le reuşeşte… Aşa se întâmplă că, deşi avem o ţară frumoasă, intelectualii ei sunt atipici!