Ardelenii au nevoie de o tribună: Bucureşti-Iaşi-Cluj, sau despre centru şi periferie

Ofensiva şi, de la un punct, chiar ostilitatea mediaticã şi mentalã a Bucureştiului împotriva Clujului, care a cunoscut în ultimele zile o exacerbare ce poate fi periculoasã pentru evoluţiile politice viitoare dacã nu-şi va diminua resursele, are ca tip de reacţie o tradiţie de mai bine de un secol şi jumãtate.

Ea se încadreazã, cel mai probabil, unui comportament pe care specialiştii îl descriu prin relaţia şi  interacţia centru-periferie-centru. Capitala noastrã şi cei care o populeazã astãzi, de la lideri şi pânã la cetãţenii obişnuicţi, s-au “cãlit” timp de circa 150 de ani în lupta pentru supremaţie şi apãrarea simbolicã a acestei poziţii în raport cu periferia, respectiv cu oraşele şi cadrele din celelalte provincii.

Bucureştiul, preferat de Al. Ioan Cuza din motive strategice şi geopolitice drept capitalã în detrimentul Iaşiului, a trebuit sã facã imediat faţã “ofensivei” de cadre venite din cealaltã provincie de peste Milcov.

 

Bucureştenii nu au uitat uşor faptul cã domnul Unirii a trebuit sã înfiinţeze la 1860 prima universitate româneascã la Iaşi, pentru a da moldovenilor o compensaţie simbolicã la pierderea statutului de capitalã (cea din Bucureşti s-a înfiinţat abia câţiva ani mai târziu). Tulburãrile şi manifestãrile cu caracter separatist ce s-au derulat dupã înlãturarea lui Cuza în 1866 au speculat şi tema relaţiei centru-periferie, animozitãţile, frustrãrile şi nemulţumirile acumulate în timpul domniei lui Cuza atât de moldovenii-ieşeni, cât şi de muntenii-bucureşteni.

 

Treptat, pânã la 1918, statutul Bucureştiului- de capitalã şi centru (inclusiv cel de loc unde rãsãrea soarele pentru toţi românii, mai ales pentru cei aflaţi sub dominaţie austro-ungarã şi ţaristã)- nu a mai fost serios contestat, iar “infuzia” permanentã de cadre venite din toatã ţara, inclusiv din Iaşi, aproape cã nu a mai deranjat masiv pe nimeni.

 

 Este adevãrat cã dimensiunea cantitativã a acestei absorţii de cadre din periferie era  destul de modestã, fiind de naturã a nu mai stârni gelozii atât de mari în rândul bucureştenilor. Nici mãcar faptul cã în funcţia de premier s-au aflat şi moldoveni (Lascãr Catargiu, Petre P. Carp ş.a.), inclusiv un ardelean prin pãrinţi şi o parte a formaţiei intelectuale, însã afirmat intelectual şi politic în Vechiul Regat (Titu Maiorescu) nu a mai fost un motiv generator de tensiuni şi patimi politice.

 

La sfârşitul Primului Rãzboi Mondial, obiectivul unitãţii naţionale s-a realizat prin voinţa naţiunii române exprimatã în adunãrile de la Chişinãu, Cernãuţi şi Alba Iulia. Dincolo de aspectul benefic şi triumfalist al Marii Uniri, care a adus naţiunii române o afirmare fãrã precedent în toate domeniile, perioada interbelicã a scos la suprafaţã nu numai diferenţele în ceea ce priveşte dezvoltarea economico-socialã a provinciilor unite cu România, dar şi cele de ordin cultural şi mental.

 

 Centrul, adicã Bucureştiul, capitala, avea sã facã faţã unei “invazii” de cadre din provinciile unite. în primul rând, Bucureştiul şi bucureştenii l-au perceput cu destulã ostilitate pe primul premier ardelean al României Mari (Alexandru Vaida-Voevod), cel care la 1 decembrie 1919 îi succeda generalului Arthur Vãitoianu şi lui Ion I. C. Brãtianu, politicianul ce fusese încununat cu laurii unirii tuturor românilor. întâmplãtor sau nu, la fel ca şi astãzi, premierul Al. Vaida-Voevod era tot clujean, nãscut în apropiere de Cluj, la Bobâlna!

 

Din nou, dupã mai bine de jumãtate de veac, se activa pentru capitalã şi pentru bucureşteni teama cã vor pierde primatul prin infuzia de oameni politici veniţi din Ardeal, Bucovina, Basarabia. Rãmâne elocventã pentru mentalitatea clasei politice din Vechiul Regat scena cu generalul Averescu, ministru în cabinetul lui Vaida-Voevod, care i-a adresat şefului guvernului din care fãcea şi el parte cuvinte ce nu lasã nicio îndoialã asupra sentimentelor multor politicieni de pe malurile Dâmboviţei vremii: “Ce? Credeţi cã v-am eliberat ca sã fiţi stãpânii noştri? Nu vom tolera!” (cf. Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. II, prefaţã, ediţie îngrijitã, note şi comentarii de Al. Şerban, Cluj-Napoca, 1995, p. 24).

 

Dincolo de temperamentul şi machiavelismul generalului, scena descrisã de Vaida-Voevod lasã sã se întrevadã falia ce se produsese între politicienii din centru şi cei veniţi de la periferie.

 

Pe parcursul perioadei interbelice, şi chiar postbelice, în fruntea României au mai fost premieri ardeleni (Iuliu Maniu, din nou Vaida-Voevod, Octavian Goga, dr. Petru Groza), fapt de naturã a amplifica rivalitãţile, geloziile, orgoliile. Prea puţini  politicieni români din capitalã au perceput concurenţa celor din periferie ca fiind un lucru benefic pentru construcţia statalã, acuzele lor la adresa ardelenilor nedepãşind decât rareori stadiul unor frustrãri personale.

 

Sã nu cãdem în extrema cealaltã şi sã-i idealizãm pe politicienii ardeleni care au condus România, sã-i ridicãm pe un piedestal intangibil! Au fost şi ei supuşi erorilor umane, au avut limitele lor, însã, şi aceasta este o certitudine, au pus interesul naţional pe primul loc. Cât au reuşit sã realizeze din ce şi-au propus, este o discuţie prea amplã, care nu poate fi dezvoltatã în acest spaţiu.

CITEŞTE PE ACEEAŞI TEMĂ:

Ardelenii au nevoie de o tribună: Complexul de clujean al lui Emil Boc

Ardelenii au nevoie de o tribună: Ardelenisme

Ardelenii au nevoie de o tribună: Ca o imensă scenă, Transilvania...

Ardelenii au nevoie de o tribună: Capitala noastră, oraşul lor

Ardelenii au nevoie de o tribună: Clujenii sunt de vină

Ardelenii au nevoie de o tribună: Piuneza din fundul ardeleanului

Ardelenii au nevoie de o tribună: Premierul semipur