Ardelenii au nevoie de o tribună Premierul semipur

Figura bonomă şi postura forţat ţanţoşă a premierului Emil Boc spun prea puţine despre povara vieţii de zi cu zi a clujeanului cu descendenţă moţească, ajuns să conducă ţara.

Acum trei luni, dlui Boc nici nu-i trecea prin minte că ar putea să fie făcut “pitic nesimţit” de către însuşi Victor Ponta, din înălţimile aroganţei sale plenare.

 

Unde mai pui că toată tărăşenia a plecat de la insistenţa cu care filiala din Gorj a PDL îşi dorea instalarea baronului transpartinic Ionel Manţog la conducerea termocentralelor Turceni şi Rovinari, însă PSD-iştii încălziseră scaunul pentru altcineva. Cum nu e bine să te pui de-a latul dorinţei colegilor tăi din teritoriu, preşedintele celui mai auto-proclamat descentralizator partid din ţară a fost nevoit să îşi susţină baronul în negocierile cu PSD-iştii, cu orice preţ. Alt bolovan de gât i-a agăţat amicul de la Craiova, Radu Berceanu, din a cărui ogradă a sărit un interlop zvăpăiat şi tuciuriu, fostul liberal Costel Iancu, ce se vedea deja cu sacii în căruţă, şef la Administraţia Naţională a îmbunătăţirilor Funciare.

 

După ce presa a scris despre activităţile neortodoxe ale acestuia, printre care s-ar număra sechestrarea de persoane, ameninţări, şantaje şi altele asemenea, Iancu va trebui să-şi caute de treabă în altă parte. Dacă mai punem la socoteală şi uluitoarea performanţă a guvernului Boc de a avea doi miniştri de interne care să-şi dea demisia în mai puţin de o lună, un potenţial purtător de cuvânt care se dă în stambă, cu scandal, prin spelunci manelofone, apoi spectacolul grotesc de la votarea bugetului, la care au participat nemijlocit şi membrii Guvernului, şi parlamentarii PDL (chiar cu roluri principale), atunci avem o imagine rotundă a şerpăriei pe care dl Boc are datoria de a o domestici. Situaţia Domniei Sale seamănă cu cea a mirelui cu facultate şi bani, făcut din vorbe de o rapandulă oacheşă, pe care o ia de nevastă din curat amor şi cu inima împăcată. Prea târziu îşi dă seama că a petrecut la nuntă înconjurat numai de şogori.

 

Fiecare amărâtă de numire pe o funcţie trebuie discutată, analizată, negociată, vândută şi cumpărată, speculată, transformată în capital de orice fel, toate aceste procese petrecându-se cu mari costuri de timp şi necesarmente în “coaliţie”. La final, premierul rămâne mâna care întinde acadeaua celui uns “de la partid”. Dacă are îndrăzneala să numească printre consilierii săi personali oameni pe care îi cunoaşte şi în care are încredere, maidanezii de presă cu cocarda Bucureştilor în frunte fac instantaneu spume la gură şi scuipă veninos spre Cluj: “Hoţilor! Vreţi să furaţi Capitala ţărişoarei noastre scumpe şi s-o săriţi peste munţi! Huooo!”, zbiară ei. Şi sunt crezuţi aievea de cei care, cu puţin timp în urmă, erau gata să sară cu arma-n mână ca să apere Ardealul, după care veniseră ungurii să-l şterpelească, tropa-tropa, peste Tisa.

 

Când vine vorba de bani, calculele contabile se refac rapid în alte baze de numeraţie abia inventate, iar scăderile de cheltuieli apar, dimineaţa, la gazetă ca fiind viceversa. Iniţial în şoaptă, apoi tot mai răcnit, bugetul e terfelit prin presă de înşişi cei ce l-au malformat până la dubioasa formă finală care a ieşit din Parlament.

 

Coaliţia de guvernare e într-atât de eterogenă şi se exprimă pe atâtea guri de foc, încât ai impresia uneori că fiecare membru de partid îşi conduce propria facţiune politică, precum un dictator vocal şi demagog. Dl Boc e personajul principal într-o ficţiune politică. Una în care seamănă tot mai mult cu un Harry Potter, căruia i s-au luat vrăjile, iar scenariştii vor să ne convingă de faptul că nu e decât un pitic nesimţit, care a furat piatra filosofală şi a ascuns-o sub Feleac.