Cei care (mai) au obiceiul desuet de a mai citi memorialistică pot descoperi că înfruntând imbecilizarea primilor ani de teroare stalinistă, elita oraşului – marii universitari mai ales – a continuat cât s-a putut acest obicei aristocrat. Locul de întâlnire - o legendă a oraşului, hotelul fost “New York”, în perioada interbelică, devenit în anii “puterii populare” hotel “Continental” este actualmente cumpărat şi închis de un afacerist rural pe motiv că nu poate deocamdată, cum ar fi vrut, să-l închirieze unei bănci.
De câţiva ani, alt loc unde se putea bea o cafea, citi un ziar, stând pe terasă, savurând ca în marile oraşe europene farmecul furnicarului de trecători, ce dau însăşi culoarea locală a unui burg, “condamnat” de istorie să semene leit ca arhitectură cu fratele lui austriac Graz, s-a mutat vis-a-vis de piaţa centrală unde cineva inspirat a reuşit să adune lumea în cafeneaua “Crema”. Dar, ghinion: de câteva zile, patronul a închis această “bijuterie”.
Se pare că o (altă) bancă îşi va instala ghişeele în locul cafenelei. Iar după cum se ştie, oferta cu multe zerouri a unei bănci nu se prea poate refuza. A rămas, deci, această – pe bună dreptate – capitală a Ardealului cu o singură cafenea în centru, în care clienţii, un amalgam de stiluri, vârste şi figuri, nu prea sunt, după cum se vede, dornici de o şuetă mai “aleasă” sau de cititul ziarelor.
Asta fără a mai pune la socoteală calitatea inferioară a cafelei. Comparativ cu alte capitale din România, cea culturală europeană – Sibiu, şi cea administrativă a ţării – Bucureşti, Clujul rămâne - din acest punct de vedere - acolo unde l-a adus Ceauşescu. Cu miliardari coborâţi “de pe văi”, care la a doua generaţie în pantofi, nu au reuşit decât performanţa de a se îmbogăţi (cu concursul larg al administraţiilor post-decembriste) pe spatele oraşului, cu politicieni veniţi cu desaga în spinare de prin cătunele patriei şi intraţi direct în Parlamentul României via căminele studenţeşti din Hasdeu, nici nu putem avea pretenţii prea mari.
Mai avem de aşteptat până toată această nouă elită a Clujului va învăţa, cel puţin din nenumăratele excursii în străinătate, dacă nu din biblioteci, că dacă ai devenit bogat sau politician peste noapte, nu trebuie să te ascunzi de concitadini, şi ai chiar datoria să aperi nişte obiceiuri care se “încăpăţânează” să-ţi “bată obrazul” din negura burgheză a istoriei culturale. Deocamdată, majoritatea acestora sunt captivi unui stil păstrat din istoria recentă, care prevedea ca mai marii “burgheziei” comuniste să se adune prin separe-urile restaurantelor, ca să nu fie văzuţi de “clasa muncitoare”. Nici planul Primăriei, de a face o parte dintr-un bulevard central un fel de “pietonal” presărat cu terase, nu este de loc inspirat.
Strada este improprie, nu are
nici un pic de vegetaţie şi este, orice s-ar spune, de o “răceală” cumplită.
Aşa că, pentru cel puţin zece ani de acum încolo, oraşul rămâne condamnat. Dacă
deodată ar dispărea Universitatea Babeş-Bolyai, cu tot ce
înseamnă ea, Clujul nu s-ar deosebi mult de ceea ce era înainte de 1989.
Iar dacă elitele oraşului au ceva de apărat, acel ceva nu sunt neapărat investiţiile străine şi şmecheriile cu terenuri şi construcţii care au schimonosit deja faţa urbei, ci chiar istoria ei culturală, căzută de mult după zecile de dosare de licitaţii, după parking-uri şi munţi de borduri de beton de care te loveşti la tot pasul.
