Arsenicul şi bloggerul

Face-lift-ul pe care îl propune Adrian Năstase este spectaculos. Profitând de fleşcăiala, dorită probă de virilitate, pe care o demonstrează Mircea Geoană în fiecare secundă a preşedinţiei sale, fostul prim-ministru punctează minusuri în dreptul adversarului, după reţeta devenită clasică.

Picătura chinezească îl loveşte ritmic în moalele capului pe Geoană. Ameţit şi paranoid, cel din urmă se răsteşte la cine apucă, uitând complet care sunt partenerii, care duşmanii. Adrian Năstase tace şi face. Pipeta responsabilă cu picătura pare să fie în mâna sa.

Blogul este o armă selectă, cu rezultate interesante. Graţie lansării, Năstase s-a văzut pe sticlă cât laolaltă în ultimul an, şi nu pe treptele parchetului, ci în faţa computerului, ca un elev conştiincios dornic de alfabetizarea 2.0.

Postările ating zone tematice discutate în spaţiul public, dar încearcă să nuanţeze şi să rafineze orice poziţie, astfel ca vocea emitentului să apară drept distinctă.

 Mai mult, printr-o curgere fluentă a cuvintelor şi un simţ bun al textului, Năstase devine tot mai credibil. Săgeţile pe care le trimite unuia sau altuia pot fi astfel letale.

Aflăm de pe blogul lui Năstase că, de comun acord cu Mircea Geoană şi cu Petre Roman, se stabilise o întâlnire în trei, la sediul PSD din Kiseleff, pentru a se discuta despre un eventual pact naţional în domeniul educaţiei.

încercându-şi subtilitatea, Mircea Geoană l-a trimis la plimbare pe Năstase, spunându-i apoi celui de-al treilea că nu înţelege de ce lipseşte fostul prim-ministru.

Datul reciproc la gioale a devenit principala preocupare a oamenilor politici. Doar textele de politologie au mai rămas să vorbească idilic despre sensul nobil al politicii în slujba cetăţii.

Nici măcar mass-media nu mai crede în asemenea basme şi relatează cu lux de amănunte bălăcăreala nesfârşită. Ascuns în podul virtual, Năstase îşi lansează muniţiile de calibru mic cu multă acurateţe şi la intervale tot mai mici.

Elita politică din România noastră are o singură calitate prin care se deosebeşte de grosul trepăduşilor din viaţa publică: a avut puterea şi cinismul de a-şi faulta mai abitir adversarii la gioale.

Selecţia elitelor prin mecanismele de excludere de acest tip a fost generalizată în anii ’50, când perdanţii ajungeau în zarca Aiudului la un singur semn. Ceea ce trăim din 1990 este şlefuirea şi rafinarea metodei, iar Adrian Năstase reprezintă una dintre cheile de boltă ale sistemului.

întâi l-a învăţat, apoi l-a aplicat, mai târziu l-a simţit pe pielea lui. Acum vrea să-l aducă la rangul de artă – a patra etapă a unui ciclu de viaţă politică sinusoidală.

Ceea ce nu a înţeles încă este că nu mai e de ajuns să-l dobori pe celălalt pentru a ajunge înapoi sus. Şi încă ceva: manipularea neglijentă a arsenicului poate fi fatală ambelor personaje, chiar şi în spaţiul septic al electronilor jucăuşi.