Plus sfârşitul unei campanii electorale care seacă răbdarea şi bunul simţ. Să ne fie clar tuturor: nici o aritmetică post-electorală nu va putea oferi acel Guvern care să pună în practică măcar jumătate din promisiunile sforăitoare ale partidelor. Şi asta pentru motivul banal că nu sunt aplicabile, în situaţia dată. Salariile profesorilor vor rămâne aceleaşi, în ciuda oricărei legi scoase din chimir cu bunăvoinţă de (încă) actualul Parlament.
Hiperbirocratizarea statului va fi menţinută la aceleaşi cote, atâta vreme cât clienţii politici îşi vor cere tainul post-electoral. Banii deşertaţi pe toţi stâlpii sub formă de afişe şablonarde vor fi recuperaţi de sponsorii politici cu orice preţ, chiar călcând pe cadavre. Investiţiile publice cu bătaie lungă, inclusiv autostrăzile, se vor împotmoli de aceleaşi deficienţe cronicizate ale infrastructurii instituţionale, întrucât nimeni nu îşi va asuma riscul tăierii nodului gordian din sistemul public.
Revenind la timpul prezent, deficitul bugetar a fost scăpat complet de sub control de un Guvern prea ocupat cu păstrarea demnităţilor până la final de mandat, care îşi va plăti scump supravieţuirea. în altă parte a opoziţiei, PD-L vrea să muşte felia groasă din tortul electoral, profitând de echilibristica nefericită a liberalilor. în campanie, toţi au în vizor doar poporul gastric, uriaşa pipotă hulpavă a unui popor ameninţat de comă diabetică. Restul n-au decât să-şi pregătească paşapoartele, să sune la ambasada congoleză şi să-şi facă programare pentru viză.
în 2004 se spunea că există două Românii: una votase Băsescu, cealaltă preferase Năstase. Tot două au rămas şi astăzi, deşi configuraţia lor s-o mai fi schimbat între timp. România digestivă votează cu cel care îi promite mai mult şi îi pare mai credibil. Bombardamentul de vorbe dichisite al candidaţilor o măguleşte: „Românio, eşti o grasă şi o frumoasă, proasto, votează-mă! Şi o să-ţi dau malluri, şi pensii, şi salarii, şi subvenţii, şi cupoane, te îngrop în aur, n-o să mai trebuiască să munceşti niciodată, pen’că dau io o lege în Parlament, prin care vei câştiga la Loto în fiecare săptămână, că doar nu mă doare gura să-ţi promit!”, spun ei pe toate drumurile.
Copiii de generală de la Ţaga sunt învoiţi de la ore şi le ies candidaţilor în întâmpinare, într-o atmosferă de un înalt avânt tovărăşesc şi îşi demonstrează entuziasmul şi ataşamentul neţărmurit fluturând steguleţe galben-albastre, dragi inimii şi ochiului premierului liberal. Nu vă faceţi griji, domnu’ prim ministru, recuperează ei orele sâmbătă!
Alt colegiu, aceleaşi apucături: dl. candidat PDL, fost coleg de nădejde în PRM al primarului de prea-tristă amintire al Clujului, fost şefuleţ local în PC, partidul primei mâţe politice a ţării, fost mândru membru al celor 322 ce-au citit Constituţia pe de-a-ndoaselea, doar să le iasă pasienţele. Acum candidează din partea PDL, îl vorbeşte de bine pe preşedintele Băsescu, îl periază atent pe dl. primar Boc şi îşi justifică traseismul într-un mod halucinant, numai potrivit să-l creadă prostimea: vasăzică, de când a intrat în noul partid, a reuşit să aducă bani la Cluj incomparabil mai mulţi decât până atunci. Cum, d-le. candidat? Parlamentul face legi, nu este ordonator de credite, dar asta nu s-a trezit nimeni să vă întrebe. Iar eu, cu toată sinceritatea, m-am străduit mult să vă cred...
Din programul de guvernare subţirel şi cu coperţi roşii al PSD se revarsă doldora banii pentru toţi credulii. Pinocchio a primit geacă trandafirie şi bate
A doua Românie e cea a tulburelului, de la care, cu lipsă de modestie, mă revendic. Ciuberele pline, hameiul ieftin, balanţa fină a argumentelor într-un blestemat de echilibru, rugina aşternută pe tubul catodic sau alţi factori asemenea au instalat abulia tipică acelui prototip imuabil al alegătorului nehotărât: cetăţeanul tulburat. în esenţă, singurul personaj bine intenţionat din peisaj, apare din când în când şi tulbură curgerea firească a unei campanii electorale ce i s-ar dori străină.
E un om cu toane, nu se lasă înregimentat orbeşte într-o haită de aplaudaci monocolori, îi e teamă să aibă certitudini, astfel că se hrăneşte cu incertitudini, iar ipocrizia o consideră viciul suprem. Prin urmare, e greu de convins pe cine să pună votul, aşa că partidele nu-şi consumă energia să-l convingă. Dacă va fi să ia vreo decizie de vot, o va face după ce cântăreşte mult consecinţele, chiar dacă niciun scenariu posibil nu i se pare de dorit. Aşa cum nu a fost băgat în seamă în campanie, aşa nu va fi nici după afişarea rezultatelor alegerilor. Şi nici peste 4 ani, nici peste 8 ani, decât dacă va renunţa la viciul său tulburător şi se va apuca de mâncat.
Pe 1 Decembrie, cele două Românii vor sărbători Unirea. Vor juca o horă, apoi o învârtită aprigă până vor ameţi de tot, vor stinge micii cu bere şi berea cu pălincă, vorbele dichisite despre patriotism le vor trece pe lângă urechi şi se vor izbi de zidul Apusenilor. Apoi, nu mai departe de a doua zi, noua Românie dodoloaţă va stoarce bine-bine portofelul şi va da buzna la mall. Stimaţi electori, vă dorim o criză plăcută în continuare!
