Dar Patriarhul Iliescu ce ar mai putea căuta în preajma lui Vasile Dincu (şi viceversa) când cei doi par a se înţelege ca tusea cu junghiul de ani buni de zile? Marean, oare de ce ar vrea el să se chinuie pe mai departe să priceapă discursul sibilinic ex cathedra al fostului vicepreşedinte, câtă vreme prăpădiţii din Ferentari îşi pun oricum votul la comanda lui, după două beri şi un ceaun de fasole?
De ce să se mai sinchisească alde PSD-escu de consecvenţa asumată printr-o doctrină social-democrată, pe care i-o bagă din când în când sub nas dl. Dincu, dacă populismele cele mai ieftine sunt şi cele mai eficiente, pe termen scurt, la un popor care votează la ordinul maţelor? De ce ar mai fi dispus Vasile Dincu să accepte încrengătura mafiei gulerelor albe de la vârful partidului, care, deşi părea în amorţire, dovedeşte cu fiecare ocazie că muşcă la fel de feroce ca altădată?
De câte ori ar mai trebui să recurgă la metode de uitare intenţionată pentru ca faţă în faţă cu Ion Iliescu primele gânduri să poată fi reprimate? Pentru cât timp va trebui să fie în continuare coleg de partid (bună glumă...) cu acelaşi Iliescu, cel care s-a trezit vorbind ieri cum că discursul clujeanului îl lasă rece şi că nu se coboară la acel nivel.
Care ar trebui sã fie motivele pentru care ipocrizia şi buna dispoziţie de faţadã ar merita menţinute pentru publicul ingenuu, în vremea în care cuţitele lungi sunt ascuţite tot mai de zor în tocilãriile partidului? Care ar mai fi rostul cauţionãrii preşedintelui Geoanã - cunoscut posteritãţii printr-un apelativ (dureros de) inspirat - pe care Vasile Dîncu îl caracterizeazã simplu şi cuprinzãtor prin aceea cã face de fiecare datã ceea ce îl fragilizeazã cel mai tare, pe el însuşi şi partidul deopotrivã?
Cât va mai trebui scuzat de ochii lumii un nãtãrãu interesat precum Eugen Nicolicea, experimentatul berbece al nucleului vechi, dur şi ultraconservator al partidului, care sare ca ars întotdeauna când se întrevede miros de reformã dintre mape? Poziţiile au devenit definitiv ireconciliabile, indiferent dacã finalul va consemna o demitere pe motiv de încãlcare a mult fluturatului moratoriu de la Braşov, plecare de bunã-voie sau mãcel generalizat.
Nici una din variante nu pare de dorit. Atunci, ce a vrut Vasile Dîncu şi ce a obţinut? Un colos cu picioare de lut, precum PSD-ul, nu are nici o şansã de a se schimba cu adevãrat decât prin chin, în schimbul a mari cantitãţi de energie consumatã, de-a lungul multor ani. Pânã acum, micile efuziuni reformatoare care au debutat la congresul din aprilie 2005 au fost mai degrabã exprimãrile convulsive ale unei duzini de furnici pe spatele unui elefant leneş.
Nici ieşirea violentã a senatorului Dîncu nu reprezintã cu mult mai mult, dar poate sâcâi elefantul în aşa mãsurã încât sã iasã din amorţealã, ca sã poatã spera din nou la viaţã. şansa unui partid fetid, nemişcat, remarcabil doar prin gafele hilare ale preşedintelui sãu, populisme de paradã şi riftul cãscat între facţiunile care îl compun, este debarasarea de lestul considerat responsabil pentru situaţia creatã.
Ceasul partidului ticãie nervos, pisica trebuie tãiatã în douã, şi asta cât mai repede. Sacrificat sau nu de propriul partid, Vasile Dîncu e pe cale sã obţinã rezultatul dorit: nimeni nu mai pare în stare sã arunce linţoliul pe ţambal, iar orice moratoriu devine istorie. “Cangrena ce a cuprins stânga româneascã are nevoie de bisturiu”, spunea el.
Prin interviu, Dîncu a pus lucid diagnosticul, a indicat unde trebuie tãiat şi a aruncat bisturiele în arenã, aşa cum o mai fãcuse şi cu alte ocazii când a fost întors din drum. Dar acum cale de întoarcere nu mai este, iar tãişul nu a fost niciodatã atât de strãlucitor.
