Avatarurile Sfântului-Niculae-din-cui

Victimele sunt alese dintre cei lipsiţi de apărare sau în faţa cărora agresorul are atu-uri fizice, psihologice, tehnologice sau de toate câte puţin. Mecanismele supunerii la scară largă a unor întregi societăţi în epocile totalitare mizează tocmai pe această sete de violenţă a omului, care în societăţile aşezate este sublimată prin metode inofensive.

Acum câteva săptămâni, preşedinta Comisiei de învăţământ a Camerei Deputaţilor, doamnă sociolog şi profesoară de limba română între mandatele parlamentare, Lia-Olguţa Vasilescu şi-a adus aminte de toţi elevii Domniei Sale care îşi mângâiau colegele pe sub bancă sau aruncau cu cretă unii după alţii.

Drept urmare şi-a manifestat intenţia de a propune legiferarea folosirii “forţei moderate” în şcoli pentru a-i potoli pe elevii recalcitranţi. Dezbaterea a ţinut două zile, iar apoi s-a stins într-un cor de comentarii jumătate oripilate, jumătate zeflemitoare.

între timp, o altă ştire tulburătoare i-a luat locul. în comuna Miroslava de lângă Iaşi părinţii familiei Grădinariu, plecaţi la serviciu de dimineaţă, îşi lăsau copiii acasă, legaţi în lanţuri de pat, la mâini şi la picioare, ca să nu fugă din casă. Informaţia a ajuns în presă după ce un vecin s-a hotărât să lase deoparte “solidaritatea comunitară”, dând de înţeles că familia în cauză procedează astfel de mai mult timp.

Cu alte cuvinte, doi părinţi, care aveau de rezolvat problema copiilor năbădăioşi, au recurs la o soluţie obţinută în urma unor raţionamente primitive. Imobilizarea în lanţuri era o măsură repetată şi, în consecinţă, premeditată. Pentru copii, viaţa în lanţuri a primit statut de normalitate, iar cicatricile de la mâini şi picioare au devenit urmele iubirii de tată şi mamă. Fiindcă, nu-i aşa?, cine nu-şi bate copiii nu-i iubeşte. Iar unde dă mama, creşte carne.

Primăria Miroslava nu a considerat de cuviinţă să intervină. Nicio reacţie instituţională din partea unor autorităţi sau instanţe publice care sunt mandatate să o facă. La şcoala din sat, aflată la doar câteva case depărtare, dascălii copiilor priveau urmele de lanţuri cu mult mai multă nepăsare decât dacă ar fi fost vorba de tatuaje sau piercing-uri. Probabil că tema principală de discuţie în cancelaria şcolii era aşteptata majorare a salariilor, care e anunţată pentru toamnă.

Desigur, Guvernul gândeşte strategic pentru toate gurile care scâncesc după grăunţe. Criteriul de ierarhizare a priorităţilor, în noua optică liberală, este forţa colectivă de împingere a votului în urnă. Astfel, nu ar fi exclus ca profesorimea să mai aibă puţintel de îndurat la coadă, după intervenţia energică a puternicului grup de lobby al pensionarilor, PSD.

Imaginaţi-vă următorul scenariu simplu. Copiii Grădinariu, proaspăt scăpaţi din lanţurile casei părinteşti, cai liberi fără şei, redescoperă lumea, iar lumea îi descoperă pe ei. Bieţi puşti transformaţi, prin reprimare şi recluziune, în fiinţe ciudate şi diferite de ceilalţi.

Această diferenţă, modul aparte de relaţionare, urmele de lanţuri, vorba care umblă prin sat, toate iau forma însemnelor victimare, iar copiii sunt aproape condamnaţi să îşi prelungească întregul calvar domestic şi în societate. Dascălii, frustraţi de lefurile insuficiente şi de statutul lor de intelectuali rataţi, ajunşi la coada vacii, asistă la hârjoanele copilăreşti cu vigilenţa căutătorului de nod în papură.

Când vigilenţa întâlneşte imaginaţia tulburătoare a unei parlamentare PRM, mai sensibilă la suferinţele tânărului Grivei decât la pedepsele corporale aplicate elevilor, vârtejul abuzurilor se pune în mişcare neîngrădit: argumentul “băţului” transpare drept adevărul suprem.

Pentru copilul abuzat cresc şansele inadaptării sociale, ale alunecării înspre delincvenţă sau incapacitatea învăţării normelor care guvernează comportamentul de grup. La fel ca în multe alte situaţii, mecanismele legale creează premisele dezechilibrelor în întregul sistem social, multe dintre ele ireversibile şi cu consecinţe greu de intuit de la bun început.

Cu toate antecedentele, este imposibil ca populaţia să mai poată avea încredere în cei care fac legile. într-un sistem politic funcţional, cei care critică fără preget şi discernământ produsele activităţii parlamentarilor sunt indivizi anti-sistem, devianţi prin definiţie, care trebuie luaţi ca atare şi studiaţi la insectar.

în sistemul politic românesc, lucrurile stau, din nou, de-a-ndoaselea: însuşi miezul său, legislativul, se comportă de parcă ar lupta împotriva celor pe care îi reprezintă. Iar exemplul evocat este abia o picătură într-un ocean de fărădelegi şi abuzuri, comise sub paravanul sofistic al unei legislaţii-şvaiţer.